Geniile nu se nasc niciodată la întâmplare, ele sunt rezultatul revărsărilor de energii divine care năvălesc mai abundent spre o persoană sau alta, pe care o îmbogățesc cu anumite aptitudini ce vor ieși la iveală pe măsura maturizării. Toți oamenii îl avem în noi, într-o formă sau alta, pe Dumnezeu, pentru că nimic nu se poate naște fără acea scânteie divină ce izvorăște din Ființa Divină în momentul procreării, care însuflețește „țărâna” și îi dă viață. Numai că fiecare scânteie care conține în ea frânturi din energiile necreate ce se revarsă din Dumnezeu se manifestă diferit de la o ființă la alta, ceea ce conferă o frumusețe aparte creației divine, care nu se manifestă prin șabloane, ci prin o uriașă diversificare în cadrul unității, fapt pentru care nu vor exista niciodată două ființe identice. Unele din ele vor primi un plus de aptitudini în anumite domenii, fapt pentru care se vor ridica deasupra semenilor lor, punându-și în valoare darul divin pe care l-au primit. Numai că, de cele mai multe ori, nu este suficient să te naști cu acele înclinații; pentru a străluci cu adevărat mai este nevoie să le pui în valoare, iar de multe ori să găsești factorii necesari pentru a le orienta spre finalitatea care te-a consacrat, acel destin cu care se naște fiecare om. Drumul în viață nu este drept, ci unul sinuos; urmărindu-și destinul, omul dă deseori de tot felul de piedici peste care unii pot trece, dar mulți se poticnesc și sunt siliți să se abată de la drum. În ce privește modul în care ne continuăm drumul sau reușim să ne întoarcem pe el atunci când ne-am poticnit într-o piatră și a fost nevoie s-o ocolim, un rol important au semenii noștri, tovarăși de călătorie pe drumul vieții, care ne pot ajuta să mergem mai departe sau, din contră, ne pot împinge într-o prăpastie din care să nu putem ieși niciodată. Chiar dacă fiecare om își are destinul său, vom întâlni și semeni care merg pe un drum paralel cu al nostru, unii în pași mai repezi, alții mai încet, dar toți urmărind un scop comun, să se realizeze într-un anume domeniu pentru care au fost predestinați, pentru care au fost înzestrați în momentul procreării. În cazul geniilor, lucrurile purced la fel ca la oamenii de rând, dar vor evolua puțin diferit. La un moment dat, ei se vor desprinde de cei cu care au pornit la drum și o vor lua la goană, avântându-se ca o săgeată spre destinul pentru care s-au născut, unii ajungând să se ridice deasupra neamului din care fac parte și să strălucească asemenea unui astru, oferind semenilor lor din Lumina și Înțelepciunea primite de la Creator. Dar nu toți vor reuși să se facă cunoscuți, așa explicându-se numărul mare de poeți anonimi care au compus acele neasemuite doine și balade sau legendele păstrate și duse mai departe prin viu grai, din care unele au ajuns până la noi. Deși apreciate la valoarea lor, nimeni nu știe cine le-a compus, dar cu toții acceptăm că ele aparțin acelor genii sclipitoare izvorâte din popor, minți luminate cum puține sunt, ale căror capacități creatoare se manifestă nativ. Astfel de oameni se vor face remarcați cel mult în colectivitățile în care vor trăi, care îi vor asculta și le vor duce mai departe o parte din creațiile orale ce vor izvorî din înțelepciunea lor, dar unele se vor pierde pe drum sau vor fi adaptate la posibilitățile de înțelegere și de reținere ale oamenilor de rând.Aici intervine rolul creatorului de genii, oameni predestinați a identifica, susține și scoate la iveală acele izvoare de Lumină și Înțelepciune divină care trăiesc printre noi, pentru a fi făcuți cunoscuți lumii, iar uneori pentru a-i ajuta să se dezvolte și să devină ceea ce sunt. Mulți s-au născut cu aptitudini de genii, dar puțini au ajuns să strălucească cu adevărat. Dacă nu ar fi avut profesori și îndrumători buni, Einstein, Alexandru cel Mare, Ștefan cel Mare, Napoleon Bonaparte și alții ca ei nu ar fi fost ceea ce au devenit. La fel este și cu oamenii de artă ca Michelangelo, Leonardo da Vinci, Balzac, Dumas, Pușkin, Tolstoi, iar exemple de acest gen sunt nenumărate. Pentru ca să fie puse în valoare acele aptitudini deosebite cu care au fost dotați la naștere unii oamenii, este nevoie de cineva care să-i dea o mână de ajutor lui Dumnezeu. Iar acei „cineva” fie sunt cei care le descoperă talentul și, prin educație, îi îndrumă spre destinul lor, fie îi remarcă mai târziu și îi ajută să se facă cunoscuți. De aceea, pe lângă acei oameni talentați, trebuie să-i apreciem și pe cei care le-au dat viață pământeană, care le-au deschis drum spre destinul lor și i-au făcut cunoscuți lumii, împlinind astfel planul lui Dumnezeu. Un astfel de om a fost Titu Maiorescu, critic literar, eseist, estetician, academician, filozof, pedagog, scriitor și om politic, dar, mai ales, a rămas în istoria noastră pentru că a lansat sau a avut un merit în prilejuirea cadrului pentru lansarea a mari genii ale literaturii române, cei mai cunoscuți fiind Mihail Eminescu, Ion Creangă. I.L. Caragiale, I. Slavici, A.D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, etc..Oltean de origine, Titu Liviu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840, în Craiova, mama sa fiind sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu, iar tatăl, Ioan Trifu, fiu de țăran originar din Bucerdea Grânoasa, și-a schimbat numele în Maiorescu pentru a reliefa astfel înrudirea sa cu Petru Maior. Fiind angajat la Ministerul de Justiție, în septembrie 1851, Ioan Maiorescu este trimis la post în Viena, unde a plecat cu toată familia. Aici, fiul său își continuă studiile gimnaziale și apoi urmează Academia Theresiane (1855-1858), unde termină ca șef de promoție. Remarcându-se de copil prin o inteligență ieșită din comun, în 1859, la numai un an de la înscrierea la Universitatea din Berlin, își ia doctoratul în filozofie la Giessen, ca în 1860 să ia licența în litere și filozofie la Sorbona, în 1861 licența în drept tot la Paris, ca în 1862 să se întoarcă în țară, primind postul de procuror la Tribunalul Ilfov și pe cel de profesor la Universitatea din Iași, în același an fiind ales decan (1862-1871), iar din anul următor rector al Facultății de Filozofie (1863-1867).Odată stabilit la Iași, Titu Maiorescu se dedică dezvoltării culturii românești, dovedindu-se a fi un adevărat promotor al acesteia. A reușit să adune în jurul său mai mulți tineri întorși de la studii din străinătate, în special din Germania, toți mânați de idealuri comune, între ei fiind Vasile Alecsandri, Petre C. Carp, Vasile Pogor, Ioan Negruzzi, Theodor Rosetti și alții, spuma intelectualității din Iași. Ei vor începe prin organizarea săptămânală de întâlniri literare gen cenaclu, la care fiecare își va prezenta lucrările, fie ele literare, fie științifice, și vor organiza dezbateri despre evoluția culturii și științei românești. Cu timpul, cei care au luat parte la această manifestare au dat Cenaclului numele de „Junimea”. Avea să devină o asociație de prestigiu și în promovarea operelor scriitorilor români. Pornind de la critica literaturii românești de până la ei, junimiștii au scos în evidență mediocritatea acesteia, care, în opinia lor, mergea până la formalism și falsitate, și au opus o atitudine critică a creațiilor literare bazată pe o serie de principii riguroase ca fundament al selecției adevăratelor valori. Aceeași atitudine critică a fost propusă de junimiști și cu privire la modul în care se scrie istoria, astfel că, în lucrarea „Literatură română și străinătatea”, Maiorescu susține că „știința istoriei este aproape părăsită în generația română de astăzi”, cerând ca cercetarea istoriei să se facă în spirit critic, cu rigoare și mai ales cu luciditate. Vorbind despre falsificarea istoriei, el va susține că numai prin o cunoaștere exactă a trecutului, fără exagerări de orice fel, se poate construi viitorul. Punând în prim plan principiul adevărul înainte de toate, junimiștii vor avea limitele lor, lovind fără milă în Școala Ardeleană, cât și în alți istorici de valoare, cărora le-a imputat lipsa de valoare științifică a lucrărilor lor. Pentru a-și face cunoscute scrierile, la 1 martie 1867, junimiștii au scos revista literară „Convorbiri literare”, care a apărut mai întâi la Iași ca, din 31 decembrie 1884, să se mute la București, după ce și Maiorescu a părăsit vechea reședință a Moldovei și s-a implicat în viața politică a țării, înhămându-se alături de alți oameni de seamă la reformele ce au dus la crearea României moderne. Ca redactor șef a fost ales Iacob Negruzzi, urmat de alți tineri, unii dintre aceștia cunoscuți sau în formarea cărora a avut un rol și Titu Maiorescu, între ei fiind Simion Mehedinți, Rădulescu Motru, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu și alții. A fost și rămâne cea mai prestigioasă revistă literară, care a promovat personalități ale culturii românești, care dăinuie și azi cu aceeași aureolă și strălucire, oferind culturii românești o sursă de oxigen care o ajută să respire și să ducă mai departe idealuri junimiste și ale acelei generații de aur care s-a format sub aripa ei protectoare. Printre colaboratorii de atunci și de peste ani ai revistei au fost Mihail Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești, dar și Titu Maiorescu, care a publicat, între altele, „În contra direcțiunii de astăzi a culturii române” și cunoscutele sale „Aforisme”. Vocea lui vehementă, îndreptată spre introducerea principiilor lingvistice, estetice în literatura română, se face remarcată în articolele „Neologismele”, „Beția de cuvinte”; prin lucrarea „Despre scrierea limbii române” a trasat liniile directoare în ortografie, iar în studiul „În contra direcției de azi în cultura română” a expus cunoscuta sa teorie a formelor fără fond, urmate și de alte studii și cercetări, între care „Direcția nouă în poezia și proza română”, „În contra neologismelor”, „Logică elementară”, etc.
După 1880, va scoate lucrările „Literatura română și străinătatea”, în care a formulat ideea romanului popular, „Poeți și critici”, „Comediile domnului Caragiale”, „Eminescu și poeziile sale”, acesta fiind primul studiu critic asupra poeziei eminesciene, „Povestirile lui Sadoveanu”, „Poeziile lui Octavian Goga”; de asemenea, lucrările „Logica”, „Discursuri parlamentare”, „Însemnări zilnice”, iar postum îi apare volumul „Jurnal”, în îngrijirea lui Eugen Lovinescu. În lucrările sale a susținut introducerea criteriului estetic în aprecierea literară, punând pe prim plan realitatea artei și nu teoria, fiind fondatorul principiului „formelor fără fond”. Sunt sugestive susținerile sale critice exprimate succint în lucrarea „În contra direcției de astăzi în cultura română”, apărută în 1868, care exprimă viziunea maioresciană asupra literaturii române din vremea sa: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizație occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc”. În 1883, publică ediția princeps „Poezii” de Mihail Eminescu la Editura Librăriei Socec & Comp. din București, motivându-și inițiativă ca fiind izvorâtă „dintr-un simțământ de datorie literară.” Vor urma și alte ediții ale scrierilor eminesciene, cele mai multe apărute postum prin îngrijirea lui Titu Maiorescu, care i-a dat astfel viață marelui poet al neamului românesc, făcându-l cunoscut poporului român și lumii întregi. În 20 iulie 1868, Titu Maiorescu devine membru al Societății Academice Române. Dar la 10 octombrie, în același an, a demisionat în semn de protest față de exagerările latiniste ale unora din membrii ei. În 24 mai 1879, devine membru fondator al Academiei Române, formată prin reorganizarea Societății Academice, an în care intră și în viața politică, fiind ales deputat în Adunarea Constituantă. La 15 aprilie 1880 a fost ales vicepreședinte al Academiei Române, funcție pe care o va deține până în 5 aprilie 1884, fiind reales la 5 aprilie 1886. Ca membru al partidului Conservator îl vom întâlni în mai multe funcții politice, între care acelea de Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministru al Justiției, agent diplomatic al României la Berlin, ministru al afacerilor străine, culminând cu înalta funcție de prim ministru, calitate în care a prezidat Conferința de pace de la București (1913) în urma războiului balcanic. A fost promotorul unor reforme mai ales în învățământ, prin un proiect de lege privind reorganizarea învățământului rural, introducerea limbii române ca obiect de studiu la liceu, organizarea învățământului superior politehnic. Ca ministru al învățământului a susținut prin numeroase burse tineri talentați care au urmat studiile în străinătate, în special la Paris, Viena și Berlin, unii dintre ei devenind cunoscutele genii care au strălucit în acea vreme pe cerul încețoșat al României. Deși prin pregătirea avută în tinerețe Titu Maiorescu a fost un filogerman convins, susținând în studiile sale, la fel ca parte din prietenii săi junimiști, mai ales orientările germane în literatură și cercetarea istoriei, la ședința din Consiliul de Coroană din 14 august 1916, la care a luat parte ca om politic, se va posta împotriva intrării României în război de partea Puterilor Germane, susținând soluția neutralității. A sfârșit din viață la 18 iunie 1917, din cauza unei boli de inimă, fiind înmormântat în cimitirul Bellu din București. A lăsat în urmă genii strălucite ale literaturii române la lansarea cărora și-a adus contribuția.
Andrei Breabăn
