,,Vai de mine!! Ce-i aasta? Ce caută moluștele astea aici? Răducuuu…”
Strigătele de mai sus sunt ale mamei… iar Răducu e unul dintre eroii povestirii noastre de astăzi… ceilalți, mai numeroși, sunt… melcii… Dar, să începem cu… începutul… Acum câteva zile, la împlinirea celor 6 ani, Răducu a primit în dar o jucărie… ,,Toți copiii primesc jucării!”, veți spune… Da, însă Răducu a primit cadou de ziua sa un autobuz de jucărie… galben-auriu, ca un gălbenuș de ou, cu bară portocalie – cea mai frumoasă jucărie pe care o putea visa un băiețel de vârsta lui… Însă, cum nimic nu e perfect, copilul de șase ani realiză, la o privire mai atentă, că, deși avea în interior scaune pentru pasageri, autobuzul său nu avea niciun călător… Aflat în vacanță la bunici cu familia, Răducu s-a jucat în prima zi cu autobuzul gol, însă, de a doua zi, a căutat să găsească călători pentru mașină… Găinile și puișorii lor erau prea mari, insectele care bâzâiau printre straturile cu flori, insignifiante…Privirea îi căzu pe dâra lucioasă lăsată de un melc…,,Așa da”, își spuse el, ,,melcul e tocmai potrivit de mare să stea pe scaun…” Și se apucă să caute cu sârg, pe sub frunze, ,,călători cu cochilie” dornici de o plimbare gratuită… Găsi suficienți, îi instală comod în interiorul autobuzului și, pentru câteva minute, făcu pe șoferul… Chemat la masa de seară, își luă autobuzul cu prețioasa povară cu sine în casă și-l lăsă la loc sigur – în hol…
În cursul nopții însă, ,,călătorii” se răspândiră care-ncotro, nu fără a lăsa câte o dâră lipicioasă pe ziduri și podele… motivul supărării materne de azi…
…….
Cât se află despre ce era vorba, se apucară cu toții în grabă să caute și restul melcilor, în toate locurile în care s-ar fi putut ascunde, adulții întrebându-l mereu, pe Răducu, de numărul lor… Parcă intraseră în pământ! În afara celor doi-trei mai leneși, găsiți de mamă în și lângă jucărie, și a altor câțiva pe sub scaune, șifonier și chiar sub pat, cei mai mulți nu erau de găsit… și fuseseră mulți, toate locurile fiind ocupate cu “călători“ în ajun…
….
,,Lasă, Mirela, nu fi supărată… o îmbună pe mama bunica Oana, ,,e și el copil, s-a jucat, nu a vrut să facă ceva rău”… Luă din mâinile mamei autobuzul – acum tot o mâzgă – și se îndreptă anevoie către pompa cu apă, unde îl limpezi minute în șir… Curat, îl dădu nepotului, care amuțise, vinovat…Apoi, cu mâna după gâtul nepotului, îl luă cu ea deoparte și-i spuse așa: ,,Eu știu că tu doar te jucai și că ai vrut să le faci un bine melcilor, să nu îi mai doară piciorul de atâta ,,mers pe jos”, așa e?”… ,,Da, buni”, spuse aproape plângând Răducu, ,,am vrut să vadă și ei ce bine e să mergi cu mașină… și… nu m-am gândit că noaptea o să plece prin casă, că stăteau foarte cuminți pe scaune”… ,,Cam așa cum stai tu?”, zâmbi bunica… După doar o clipă râseră amândoi, căci Răducu era argint viu și cu greu putea fi făcut să stea o clipă locului… ,,Știi cum puteam scăpa de toată agitația asta cu căutarea melcilor?”, îl întrebă bunica, când râsul se potoli… Copilul tăcu, cu privirea în pământ… ,,Ia, gândește-te”, insistă ea… și continuă: ,,Voi, când veniți la mine sau când mergeți la mare, călătoriți cu mașina, dar, ajunși la destinație, vă și cazați, așa e? … adică, vă opriți să dormiți la mine acasă sau la hotel”… ,,Așa e, buni !”, se învioră copilul… ,,Ei, asta a lipsit! După ,,călătorie”, trebuia să pui melcii în grădină, sub frunze, să doarmă și ei… Tu le-ai asigurat călătoria cu mașina ta, însă nu și cazarea, așa că melcii, ca să nu ,,doarmă” în mașină, au plecat și ei să se ,,cazeze” fiecare pe unde a putut”…
,,Ține minte, dragul meu: dacă și când dorești să faci un bine cuiva, fă-l până la capăt, nu doar pe jumătate”… Blajine și înțelepte cuvinte, care, alături de chipul iubit al bunicii, rămăseseră de atunci întipărite în sufletul său!… …… Anii au trecut, Răducu a crescut, nu mai e Răducu, ci tăticu’, și încearcă să corecteze – din mers – poznele altui mititel… sperând ca fiul său să-l păstreze cu tot atâta duioșie și venerație în suflet…
Doina Pînișoară Dafincescu
