O nație se face cunoscută în fața alor ei și mai ales în fața lumii prin personalitățile marcante pe care le are, care își pun semnătura pe drumul parcurs de acel popor fie spre veșnicie, fie spre pieire, în ambele sensuri acele genii politice fiind factorii decisivi care trag după ei căruța în care se află conaționalii lor, pe care o duc pe drumul dorit. Că unii o fac din proprie inițiativă, folosindu-și constructiv capacitățile cu care au fost dotați de Dumnezeu, că alții, tot cu aptitudini de genii, se pun în slujba forțelor malefice, cum au fost Hitler și Stalin bunăoară, iar în sfârșit, sunt lașii și trădătorii care se lasă antrenați de tot felul de factori externi și, odată înhămați la căruță, o îndreaptă pe drumul trasat de cei pe care îi slujesc, fie în detrimentul țării lor, fie pe calea progresului și a dezvoltării, cum a fost și mișcarea pașoptistă ale cărei motoare au fost pornite în Paris. De obicei, geniile progresiste apar și strălucesc pe cer în momentele de cumpănă prin care trece un popor, când se simte nevoia unui baci destoinic care să ia hamurile și să strunească armăsarii scăpați de sub control pentru a întoarce căruța pe drumul ei firesc, sau chiar să le lase în urmă pe celelalte. Uneori, momentele de cumpănă se fac resimțite la scară mondială când tensiunile sporesc din cauze diferite, cele mai multe determinate de lanțuri prea rigide în care lumea este ferecată la un moment dat, cum au fost cele ale epocii medievale sau, mai târziu, ale comunismului totalitarist, când tocmai acele tensiuni care se adună dau naștere la genii și mișcări progresiste ce duc în cele din urmă la ruperea lanțului și descătușarea pe rând a națiilor lumii. Așa se explică numărul mare de personalități marcante care au apărut, parcă toate deodată, în focul revoluțiilor pașoptiste, ca și cele din epoca socialistă, care s-au pus în slujba popoarelor lor, reușind în cele din urmă să găsească intersecția potrivită în care să schimbe sensul de mers al trăsurii. Așa s-a petrecut în toată Europa pașoptistă în care forțele progresiste au avut puterea să ridice națiile și să le convingă să le urmeze, sfărmând astfel lanțurile Evului Mediu și dând un nou impuls modernizării lumii. În acel context revoluționar nu puteau lipsi Țările Române, parte integrantă a Europei, legată prin nenumărate verigi de mișcările ce au apărut în principalele centre de revoltă, în special cel de la Paris, unde studiau mulți tineri de etnie română. Între personalitățile marcante care s-au născut în focul Revoluției pașoptiste nu poate să nu fie amintit Mihail Kogălniceanu, istoric, scriitor, publicist și mai ales om politic, care a influențat viața politică din Țările Române vreme de jumătate de veac, activitatea sa fiind legată de principalele evenimente și mai ales reforme care au dus la formarea României moderne, Unirea Principatelor Unite (1859), reforma agrară și secularizarea averilor mânăstirești (1864), reforma justiției, administrativă și a învățământului, proclamarea Independenței de stat a României în 1877, etc. Mihail Kogălniceanu a venit la viață în 6 septembrie 1817, în Iași, fiind primul din cei zece copii ai postelnicului Ion Kogălniceanu, fiu de răzeși din părțile Orheiului, mama sa, Catinca Stavila, fiind originară din părțile răsăritene ale Moldovei lui Ștefan cel Mare (partea situată între Prut și Nistru). Fiind orfană, Catinca a crescut în familia Voievodului Mihail Sturdza, circulând chiar o legendă potrivit căreia viitorul politician ar fi fost de fapt fiul Domnului Moldovei, al cărui prenume l-a și moștenit. Devenit vornic al Moldovei, Ilie Kogălniceanu a mers la Voievod în anul 1844 pentru a se plânge de condițiile umede din încăperea aflată în turnul Mănăstirii Râșca, unde Mihail a primit domiciliu forțat din cauza ideilor sale revoluționare, existând riscul să facă pneumonie. Se spune că acesta a intrat agitat la Domn și îl întreabă:
– Ce ne facem, Doamne, că ne moare copilul?
Cei de față au auzit, și de atunci vorba s-a întins repede printre oamenii de la curte și chiar în popor.
Aceeași cauză s-ar putea să fi condus la școlile înalte pe care le-a urmat, cât și ascensiunea rapidă în viața politică, deși la un moment dat a intrat în conflict cu fiul Domnitorului din cauza unor deosebiri de opinii. Sau poate o fi fost din gelozie? Fiind silit să se refugieze în Bucovina aflată sub ocupație austriacă, Kogălniceanu va întâlni aici și alți fugari din Moldova, între care Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, frații Rosetti, Costache Negri, Ion Hurmuzachi, Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu, împreună cu care a scos „Gazeta Bucovinei”, în care vor publica un program în 36 puncte, „Dorințele Partidei Naționale”, care va sta la baza programului ideologic al Revoluției pașoptiste și a Proclamației Unirii Principatelor Române. Toți acei revoluționari erau membri ai francmasoneriei, izvorul mișcărilor pașoptiste din toată Europa, organizație din care a făcut parte și Kogălniceanu, înscris în ea încă din perioada studiilor urmate în străinătate, iar la întoarcerea în țară s-a înrolat în Marea Lojă din România, având sediul în București. La numai 27 ani avea deja un rang înalt în masonerie, acela de „venerabil”. Contactul cu masoneria și cu mișcările progresiste din Europa avea să se producă încă de la vârsta de 16 ani, în 17 august 1833 fiind trimis împreună cu Grigore și Dumitru, fii Domnului Moldovei, Mihail Sturdza, la colegiul din orașul francez Luneville. Reclamat pesemne de cei doi prinți, tinerii sunt transferați la Universitatea Humboldt din Berlin, unde Kogălniceanu își va tipări primele sale lucrări, „Moldova și Muntenia”, „Limba și literatura română sau vlahă”, „Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni”, acestea fiind publicate în germană și franceză. Dar și aceste lucrări vor atrage invidia prinților; la cererea lor, în 1938, Kogălniceanu este oprit să-și dea doctoratul, fiind chemat în țară și numit adjutant al prințului Sturdza. În același an, la 1 iulie, a scos prima revistă literară din România, ca supliment al ziarului „Albina românească”, suspendată după al cincilea număr din cauza unui articol satiric ce nu a convenit autorităților. După doi ani, fondează editura „Cantora Foiei sătești” sau „Cantora Daciei literare”, cu tipografie proprie, unde își va tipări noile publicații periodice pe care le-a scos: „Foaia sătească a Principatului Moldovei”, „Dacia literară”, „Arhiva românească”, „Propășirea. Foaie științifică și literară”, „Calendar pentru poporul românesc”, cu anexa „Almanah de învățătură și petrecere”, cu o durată mai lungă sau mai scurtă de timp, după bunul plac al autorităților, care interveneau prompt de îndată ce nu le convenea ceva. În 1845 pleacă pentru doi ani din țară, mai întâi în Franța, apoi în Spania și Italia, de unde revine pentru a lua parte la mișcarea petiționară din Moldova din 1848, despre care va scrie lucrarea „Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848”.
Urmărit de autorități, în august 1848 se refugiază din nou în Bucovina, unde a fost ales într-un comitet revoluționar împreună cu V. Alecsandri, C. Negri, Gh. Sion. Editează lucrarea „Dorințele partidei naționale în Moldova” și un „Proiect de constituție pentru Moldova”.
După o nouă călătorie la Viena și Paris, se întoarce în țară după venirea pe tron a lui Grigore Ghica, un domnitor cu vederi unioniste și inițiator al primelor reforme în Moldova. Este numit director al departamentului Lucrărilor Publice, o primă carieră politică, dar care va dura numai câteva luni, din noiembrie 1849 până în aprilie 1850, iar din 4 octombrie până în 21 iulie 1852 va primi postul de director în Departamentul de Interne.
Pe 10 noiembrie 1852 se căsătorește cu Ecaterina Jora, văduva colonelului Iorgu Scorțescu, care îi va dărui trei băieți și cinci fete. În plan personal a avut o viață agitată, fiindu-i cunoscute opiniile misogine despre femei, dar acest lucru nu îi diminuează meritele avute ca istoric, publicist și om politic.
Pe 1 octombrie 1855 scoate ziarul „Steaua Dunării”, organ de presă al mișcării unioniste, pe 30 mai 1856 fiind ales în comitetul Unirii, din care mai făceau parte V. Alecsandri, C. Negri, C. Hurmuzachi. Rămâne până la capăt un unionist convins și a susținut dubla alegere ca Domn a lui Al. I. Cuza, fiind și cel care a propus ca reședința Principatelor Unite să fie la București. După realizarea Unirii, Mihail Kogălniceanu cunoaște o ascensiune politică impresionantă, punându-și amprenta pe toate reformele realizate de Cuza care au dus la făurirea României moderne. Pe 30 aprilie 1860 este numit președinte al Consiliului de Miniștri, funcție pe care o păstrează până pe 17 ianuarie 1861. Este repus în fruntea guvernului pe 11 octombrie 1863, fiind promotorul legii rurale, al legii electorale, al legii secularizării averilor mânăstirești, al legilor educației, justiției, reorganizării administrative a țării, a monopolului de stat asupra alcoolului și tutunului, adoptă codul de legi napoleonean, cel mai modern din acea vreme din Europa, etc.
Din cauza unor deosebiri de opinii, intră în conflict cu Al. I. Cuza și își dă demisia (26 ianuarie 1865), dar refuză să se alăture coaliției care l-a obligat pe Voievod să-și dea demisia. De aceea, în primii ani de domnie a lui Carol I va fi marginalizat de ceilalți politicieni, revenind în politică abia în 1869, când va primi postul de ministru de interne în guvernul Dimitrie Ghica. În paralel, Kogălniceanu își va continua activitățile de cercetare, la 29 mai 1869 fiind ales membru al Societății Academice (viitoarea Academie Română), în 15 septembrie 1869 fiind ales președinte al Secțiunii istorice a Academiei, iar pe 28 martie 1887 președinte al Academiei Române, post pe care îl deține până în 1890. La fel cum a strălucit în politică, va străluci și în lumea științifică. Va reveni în politică după constituirea în 24 mai 1875 a Partidului Național Liberal, condus de Ion C. Brătianu, care va câștiga alegerile și îl va desemna ministru de externe, Kogălniceanu fiind cunoscut ca un abil diplomat. Deși erau firi orgolioase și cu deosebiri de opinii între ei, cei doi mari politicieni vor conlucra pentru apărarea interesului național în timpul Războiului de independență (1877-1878), implicându-se activ în bătăliile diplomatice pentru recunoașterea internațională a independenței țării la Congresul de pace de la Berlin. Acceptând trecerea trupelor rusești pe teritoriul României, Kogălniceanu le va condiționa această ofertă cu obligația de a respecta integritatea existentă și drepturile politice ale României. A devenit memorabil discursul rostit de marele om politic în ședința solemnă a Adunării Deputaților din 9 mai 1877, cunoscut drept o adevărată proclamație a independenței: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător. Însă, domnilor, aici se oprește travaliul nostru? Aici se oprește misiunea noastră?… Mai înainte de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. …Așadar, domnilor deputați, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă.”
Pe 10 mai, declarația este adoptată și de Senat și semnată de domnitorul Carol I. Acum urma recunoașterea internațională, care a fost mai greu de obținut decât războiul dus cu turcii, cel care ne-a adus izbânzile de la Plevna, Rahova și Vidin, întorcând soarta războiului în favoarea Rusiei. Dar marile puteri europene au urmărit mereu alte interese, cum de altfel urmăresc și azi. După ce le-am permis să-și ducă trupele peste Dunăre, ba chiar le-am sărit în ajutor când aveau să fie răzbiți de turci, vecinii noștri de la răsărit, creștini ca și noi, ba încă și ortodocși pe deasupra, își uită toate promisiunile făcute și nu acceptă participarea delegației române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878). Numai la insistențele politicienilor noștri, între ei fiind și M. Kogălniceanu, am fost primiți cu rol consultativ la Congresul de pace de la Paris (iunie 1878). Tratatul adoptat în 1 iulie 1878 recunoaște Independența României, dar cu tot felul de condiții umilitoare, între care și aceea cu privire la cedarea către Rusia a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail în schimbul retrocedării Dobrogei, vechi pământ românesc. Un alt furt nedrept care ni s-a făcut. Încheindu-și mandatul de ministru de externe, Kogălniceanu va continua să se implice în lupta politică internă, în perioada iulie 1880-iunie 1881 fiind ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris. Adâncindu-se disensiunile între el și I.C. Brătianu, intră în opoziție ca, după căderea guvernului condus de acesta, să revină în Partidul Național Liberal, căruia i se va dedica până la sfârșitul vieții.
Suferind de rinichi, a sfârșit din viață pe masa de operație la 1 iulie 1891 (după alte surse 20 iunie), într-un spital din Paris, trupul neînsuflețit fiind adus în țară și înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. A fost un soare care a strălucit deasupra pământului românesc vreme de jumătate de veac și care avea să contribuie substanțial la ruperea verigilor feudale în care erau încătușate țările române, realizarea Unirii și obținerea Independenței față de Imperiul Otoman, gândirea și punerea în practică a unui sistem complex de reforme care au stat la baza fundamentării statului român modern.
Andrei Breabăn
