Încă un sfârșit de săptămână s-a prelins pe marginea verii ăsteia, pe care o petrecem încrâncenați, cu privirile obosite, mestecând neajutorați fabulațiile contradictorii ale celor ce încearcă să ne convingă cum că timpul probabil ne oferă infinite motive de stabilitate… sufletească.
Împrejurarea a făcut să răspundem invitației prietenești a pictorului Gheorghe Dican de la Râmnicu Vâlcea, de a ne integra în programul lui cultural cu care și-a propus să-și convingă compatrioții că Ziua Imnului Național merită necondiționat un devotament explicit și continuu. Așa că… ne-am urcat dis-de-dimineață în docar și, cuprinși de-o frenetică bunăvoință cu iz cultural, am apucat drumul spre capitala Olteniei de sub munte. Urmare unei mai vechi discuții cordiale, purtată pe seama eventualelor hotare geografice ale Olteniei de sub munte, am convenit cu scriitorul Dinu Săraru că pretențiile de orice fel ale Râmnicului au putere de lege doar până-n culmea Polovragilor, de aici încolo totul ne aparține nouă, celor cu capitala în Târgul de pe Jiu. Și înfierbântați de căldură și aproape lipsiți de… imaginație, n-am găsit de cuviință decât să încercăm o lansare de carte – Recurs la Brâncuși –, carte apărută la îndemnul neprețuit al scriitorului Dinu Săraru la editura Hoffman păstorită ca lumea de Andy Barcan, la 145 de ani de la nașterea Sculptorului, tot cu ocazia unei Zile Naționale – Constantin Brâncuși. Și tot un prilej de mare Sărbătoare. 
Am dejugat în buza orașului când soarele era încă sus, improvizând cu profesionalism batjocoritor sufocante reprize dezagregate termic, menite parcă să ne îndemne să abandonăm resemnați și fără orgolii în fața unor timpuri atât de aproximative.
Lumea bună a orașului, încliftată la patru ace, parfumată și împodobită cu tot felul de bijuterii de familie, flana deja pe strada mare, la rându-i și ea sufocată de mireasma zecilor de mii de flori cu care edilul-șef își îmbată zilnic concetățenii, conform unui desfășurător agățat la vedere pe ușa mare a Primăriei. Între spațiul expozițional din burta Marelui Pasaj, galeriile Artex și curtea interioară a caselor Șimian – azi Muzeul de Artă al orașului, au fost văzuți până în târziul nopții „echipe” de cetățeni avizați, dornici să participe la activitățile culturale organizate sub egida Filialei artiștilor plastici pe care-o conduce de mulți ani pictorul Dican, prietenul nostru și al multora dintre alegătorii urbei. De fapt, ce s-a întâmplat la Râmnic de-am bătut drumul până la ei, provocându-le unora tot felul de bănuieli și punându-i, cultural vorbind, pe jar, vulnerabilizându-le eventualele orgolii de cititori avizați? Am lansat ,,Recursul la Brâncuși” la Vâlcea pentru că la noi, la Târgu-Jiu, încă nu s-a ivit vreo ocazie la care să fim parte… Mai așteptăm. Depindem de hazardul supus instinctului de conservare al unora dintre diriguitorii culturali ai momentului. Oricum, aventura noastră publicistică a fost deja traversată de mai bine de 25 de primăveri și pare a fi rămas tot în pronunțare. Dacă găsim înțelegere și un loc liber pe ordinea de zi, ne-ar plăcea să lansăm cartea noastră într-o proximă ședință de Consiliul Local în orașul lui Brâncuși. Ar fi o reparație, dar și un prilej de-a vota în plen că nu vom mai repeta pe viitor astfel de „performanțe” inventate urmare unor obligații de grup prost gestionate. Dar până atunci…
La Râmnic, Filiala UAP a organizat, arondat Zilei Imnului, un program expozițional de mare ținută, avertizându-ne cu protocol că se poate. Lucrările italianului Francesco Bubba de pe simezele Galeriei din Pasajul Cozia, cu o dezinvoltură coloristică strunită exclusiv cerebral, ne-au întărit impresia că și noi am exersat suficient și că oricînd ne putem avânta pe oricare din coridoarele pe care se rostogolește de ani buni arta europeană și că stigmatul devastator al încrâncenării noastre în proiect nu e decât o alarmă falsă cu care ne justificăm de cele mai multe ori incompetența managerială.
La Artex, Salonul Județean de Artă confirmă cu asupra de măsură strădaniile curatorului Gheorghe Dican de-a demonstra tuturor că fiecare artist e îndatorat profesional unui proiect pe care să-l urmeze cu obstinație și care să-l individualizeze pentru mai târziu, rezervându-i un loc privilegiat, cât se poate, pe eșichierul atât de intimidant al artei românești contemporane. Oricum, nu doar câțiva, artiștii Râmnicului contează, remarcându-se cu responsabilitate și aducând cu voluntară dezinvoltură, în fața oricărui juriu, o zestre cu multiple valențe culturale, capabilă să impună personalitatea locului pe care-l reprezintă. Și nu în ultimul rând, cu toate că seara lăsată deasupra Râmnicului crea o stare de bine întregului oraș, curtea interioară a Muzeului s-a dovedit a fi spațiul perfect pentru Salonul de Sud al Ceramicii, artă a focului și a armoniilor imprevizibile ascunse finalmente într-o concordie desăvârșită. Nume mari de ieri și de azi ale ceramicii românești, dar mai ales nume de mâine, se îngăduie fericit într-o tablă de materii alcătuită fără reproș de Corina Croitoru și Irina Ionescu, curatoare care s-au dovedit a-și fi depășit propriile pretenții.
La toate întâmplările pomenite, criticul de artă Luiza Barcan a făcut observații pertinente acordate cu intențiile organizatorului. Și de fiecare dată a fost prezent și grupul de artiști plastici care se vor întrece într-ale creației, zi de vară până-n seară, în a XIV-a ediție a Simpozionului organizat de același Gheorghe Dican dimpreună cu Primăria orașului Călimănești. Și ei își vor etala lucrările peste doar o săptămână pe esplanada Hotelului Central, așteptând o receptare aprobativă din partea publicului obișnuit de-acum cu realitatea libertăților artei. Toată Valea Oltului, de la Râmnic și până la Brezoi, e racordată la cele mai recente „apucături” culturale, dovadă deschiderea de care se bucură manifestările organizate în ultima vreme în fața miilor de participanți avizați. Era deja târziu și, cu toate astea, lumea a dat buzna sub bolțile Salonului de onoare din Casele Șimian ca să asculte într-o liniște de catedrală flautul fermecat al tinerei Elida Târțopan, vâlceancă școlită în România și stabilită de mai bine de 5 ani în țara-i de adopție – Elveția. Ne-a plimbat prin muzica veche europeană, aducându-ne apoi prin creații noi românești într-o contemporaneitate plină de efervescență de necenzurat. Ne-a încântat și ne-a convins că viitorul… sună bine. Noaptea târziu, din pridvorul Hotelului Panoramic, ni se părea că marea de lumini care sufoca orașul putea, la o adică, să ne trimită cu gândul la întinderea de necuprins a… Los Angeles-ului. Era zăpușeală mare și imaginația noastră o cam luase razna. Dovadă că și spre dimineață, cînd mai ardeau doar câteva lămpi în ferestrele gospodarilor din Râmnic, noi ne-am închipuit că acolo sunt, de fapt, primii dintre cititorii noștri atașați de povestea tristă a restaurării Coloanei, cuprinsă în paginile Recursului nostru la Brâncuși, pagini presate între copertele desenate de arh. Iulian Cămui. Luna se așezase încet și pe nesimțite, ca o cloșcă din inventarul Muzeului Național de Istorie, îmbrățișând cu aripile-i generos desfăcute Cupola de geamuri colorate din turla Bibliotecii județene „Antim Ivireanul”, încherbată și ea, bucată cu bucată, într-o poveste fabuloasă încă nescrisă-n vreo carte, tot de pictorul Gheorghe Dican, constituindu-se spre fala noastră, a tuturor, în unul din cele mai mari vitralii din toate timpurile, atârnate generos deasupra lumii… Una peste alta, întâlnirea de la Râmnicu Vâlcea ne-a emoționat și ne-a făcut bine…
Vasile VASIESCU
