La 18 iulie 1938, Regina Maria a României a trecut în eternitate, la Castelul Pelișor, reședința sa din Sinaia, în Camera de Aur, la vârsta de șaizeci și doi de ani, după o suferință teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, și de indiferența acestuia față de degradarea ei fizică.
Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, Maria Alexandra Victoria era cea mai mare dintre fiicele cuplului Alfred, duce de Edinburgh, şi Maria Alexandrovna, mare-ducesă rusă. Înaintea ei se născuse doar singurul băiat al perechii princiare, botezat și el Alfred. După ea, au mai apărut pe lume încă trei fete: Victoria-Melita, Alexandra-Victoria și Beatrice.
Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, viitor moștenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, Germania, când Maria avea doar 17 ani.
Începând cu 1889, Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acel moment, s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată. După moartea Regelui Carol I, survenită la 10 octombrie 1914, la Sinaia, la Tronul României a urmat nepotul său Ferdinand, care a devenit rege al Regatului României, sub denumirea de Ferdinand I.
Regina Maria, soția regelui Ferdinand I al României (1914-1927), încă din timpul campaniei militare din 1913 din Bulgaria, s-a implicat activ în acțiunile Crucii Roșii, preocupare devenită și mai evidentă în timpul Războiului de Eliberare și Întregire Națională (1916-1919). A depus, pe plan extern, o intensă muncă de susținere a intereselor și drepturilor României. A scris literatură memorialistică și a fost membră de onoare a Academiei Române din 1915. Regina Maria a fost supranumită de popor „Mama răniților” sau „Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte, a lucrat direct pe front în spitale de campanie și a coordonat activitatea unei fundații de caritate.
În anul 1918 au intrat în scenă diplomații care au obținut și ei o victorie și recunoașterea acestor eforturi și fapte de vitejie ale Armatei Române, în momentul semnării Tratatului de la Versailles. Și în plan politic Regina Maria a fost de neînduplecat, militând pentru lupta până la ultimul om și obținerea victoriei finale. Dând ea însăși pildă de curaj, cerea tuturor același lucruri. A fost singura personalitate românească din timpul războiului care a crezut, aproape că a știut, că victoria va fi de partea noastră: „Regina a fost singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a fost. Este adevărat: toata lumea s-a îndoit, dar toți, fără excepție”, scria Alexandru Marghiloman.
Când negociatorul șef al delegației românești, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris și la Londra. Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinței de Pace și s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofițer de armată cu maniere impecabile și cu o înclinație spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale. Frumusețea ei era dublată de o inteligență ieșită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaților occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deși puțin înțeles la acea vreme. A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei și Munteniei.
Deși rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 20 iulie 1927.
„Moartea Regelui Ferdinand, o lipsește pe Regina Maria nu doar de un soț lângă care fusese alături, de bine, de rău, în ultimii 35 de ani, ci și de pârghia prin care putea interveni cât de cât în viața politică a țării. Pentru Regina Maria, pagina de glorie fusese prestația sa din timpul războiului, iar acum această pagină fusese definitiv întoarsă. Conștientă de acest fapt, regina se va implica în toate acțiunile ce aveau drept scop omagierea celor căzuți în războiul de reîntregire a neamului sau de ajutorare a celor care avuseseră de suferit în teribilii ani 1916-1918. A rămas permanent o prezență activă și neobosită în fruntea tuturor societăților care aveau ca obiectiv construirea de monumente de omagiere a eroilor precum crucea de pe Caraiman (inaugurată pe 14 septembrie 1928) și mausoleele de la Mărăști (inaugurat tot în 1928) și Mărășești (început în 1924, dar terminat în 1938, după moartea reginei), indiferent de problemele familiale cu care s-a confruntat în anii pe care îi mai avea de trăit” a scris istoricul Sorin Cristescu.
Regina Maria a iubit arta, poezia și filosofia. Ea a continuat tradiția Reginei Elisabeta de susținere a acestora, ajutând cu burse de studiu și bani o seamă de personalități din lumea literară și artistică. A scris la rândul ei povestiri pentru copii, poezii, a pictat, florile ei preferate fiind crinii și macii. A colecționat lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuți precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuțescu Storck, Nicolae Vermont, Eustațiu Stoenescu.
În 1924, a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, și a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiștii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul și se găsește acum pe teritoriul țării vecine.
Din nefericire, Regina Maria a avut parte și de mari dezamăgiri, cele mai multe venite, culmea!, din partea propriei familii. Dacă cu aparenta pasivitate a soțului ei se obișnuise („l-am cărat în spate toata viața!!!”, va nota necruțător în jurnal), devastatoare pentru regină și mamă a fost conduita lipsită de orice responsabilitate a fiului ei cel mare, Carol. În momentul în care fiul său, Carol al II-lea, a moștenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viața publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei și au început să circule tot mai multe povești legate de viața ei amoroasă extrem de agitată.
Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936, confruntându-se cu violente hemoragii interne, fără a se cunoaște cu exactitate detaliile bolii, suspectându-se varice pe esofag sau chiar cancer. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda, însă aflând de la doctori ca sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară, la 14 iulie. Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România, însă monarhul României a refuzat. S-a oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziție un avion sanitar, pe care regina l-a refuzat însă, hotărând să se întoarcă în țară cu trenul.
A murit în ziua în care a ajuns, la Castelul Pelișor, reședința sa din Sinaia, în Camera de Aur, la 18 iulie 1938, la vârsta de șaizeci și doi de ani, după o suferință teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, și de indiferența acestuia față de degradarea ei fizică. Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la București, în Capitală și la Curtea de Argeș, mulțimi uriașe au prezentat onorul Reginei plecate în eternitate. Inima reginei a fost înmormântată, din ordinul ei, la Balcic, reședința sa de pe malul Mării Negre. 
Regina Maria a României Mari a avut, ca ultimă dorință, ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima la reședința de la Balcic. Doi ani mai târziu, după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, urna a fost mutată la Bran, de unde a fost luată în timpul regimului comunist. Tratamentul necorespunzător a deteriorat prețioasa relicvă, care nu și-a regăsit locul de odihnă până în 3 noiembrie 2015. Atunci, prin decizia Majestății Sale Regele Mihai I și hotărârea Guvernului României, inima reginei a fost depusă, pentru un timp nedeterminat, în încăperea în care a bătut pentru ultima oară, Camera de Aur de la Castelul Pelișor.
Regina Maria reprezintă, fără îndoială, mitul feminin cel mai puternic și mai persistent din istoria noastră. Într-un imaginar istoric în care predomină personajele feminine negative, Doamna Chiajna, Elena Lupescu, Ana Pauker, Elena Ceaușescu etc., Regina Maria strălucește. Cel mai adesea uităm că era englezoaică, atât de tare s-a identificat cu aspirațiile poporului român.
Regina Maria va străluci mereu în istoria României și va dăinui etern în sufletele românilor patrioți.
Lt. col. (r.) Gheorghe BUŞE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
