Fost-a odată, demult tare, o familie de șoareci. Aceștia se oploșiseră pe lângă casa unui țăran, găsindu-și sălaș taman în hambarul omului, unde stăteau frumos aranjați mulți saci cu grâne… Având hrană din abundență, în acel prim an avuseseră de cinci ori câte șase pui.
O adevărată familie… toți pofticioși și nesătui, mâncau pe rupte, de douăzeci de ori pe zi… La început, țăranul nu observă nimic, pentru că sacii erau mulți și nu umblase într-înșii… Mai pe urmă însă, se întâmplă ceva care dădu peste cap toată viața cea fericită a șoriceilor din hambar… Unul dintre ultimii șase șoricei, care văzuse lumina zilei în hambar, puse în pericol, prin faptele sale, toată familia șoricească… Ronț era neascultător, asta însemnând că toate sfaturile date de șoarecii cei bătrâni nu erau nici apreciate, nici respectate de el… Pentru a nu fi prinși, șoriceii făceau o singură gaură la margine, dedesubt de sac, de unde fiecare mânca după bunul plac… Ronț cel rău găuri toți sacii, și pe la mijloc, și pe sus, și pe jos, astfel că grânele din ei începură a se revărsa…
Până să apuce ei a mânca toate grânele care ieșiseră din saci, țăranul intră în hambar și află sacii roși… ,,Nevastă, avem șoareci!”, zise el supărat, agitând furca… ,,Adu motanul și vino și tu să-i prindem”… Auzindu-l, Ronț ieși sfidător pe o grindă… Văzându-l cum stă acolo fără frică, omul, furios, aruncă cu furca, dar șoarecele îi scăpă și se strecură afară din hambar… Țăranul puse capcane, în speranța că îl va momi… În zadar… Între timp, familia lui Ronț era din ce în ce mai îngrijorată… Erau hăituiți peste tot de motan, țăranul pusese capcane pe unde nu se așteptau; se dusese viața lor frumoasă și îndestulată… Tatăl șoricel îl certă pe Ronț cel rău: ,,Până să nu rozi tu, necugetat, sacii și să ne dai de gol, nouă ne mergea bine în hambar… De ce nu vrei tu să asculți ce ți se spune, băiete?”, îl întrebă supărat… Așteptă răspuns, dar ia-l pe Ronț de unde nu-i… Acesta ajunsese deja în casă și rodea de zor săpunul femeii… Într-una din dimineți, gospodina își găsi cămara devastată: alimente, fructe și legume începute, roase și împrăștiate peste tot… iar țăranul descoperi rosături la încălțăminte! Încercară toate metodele pentru a scăpa de el, dar Ronț era rău și se bucura să facă cât de mult rău putea… Într-o zi, motanul îi luă urma și îl fugări… fu cât pe ce să-l prindă… În ultimul moment, Ronț o zbughi pe sub dulapul mare ce îl avea femeia în bucătărie, într-unul din multele-i cotloane, iar motanul, avântându-se, se lovi la cap… Cât mai râse șoricelul cel obraznic!… Ce glume făcu el pe seama tuturor!…. Timpul trecea… În loc să se bucure că avusese noroc, Ronț se făcea tot mai rău și mai obraznic… Devenise și lăudăros și-și compusese o poezioară:
,,Pe țăran l-am păcălit,
Și-am scăpat nepedepsit!
Am fugit pe sub dulap,
Motanu’-i lovit la cap!“
,,Fiule, ulciorul nu merge de multe ori la apă, ori se sparge, ori se crapă”… ,,Până într-un sfârșit, o să dai de necaz…”, îi spuse tatăl său într-o seară, mâhnit că Ronț nu o lua pe calea cea bună. ,,Ești rău, obraznic și lăudăros pe deasupra… Ține minte: Lauda de sine nu miroase-a bine”… Ronț râse și răspunse: ,,Voi scăpa nepedepsit, căci sunt foarte iscusit”… Spunând acestea, se avântă pe gardul de nuiele…
Cocoțat în vârf de gard, începu să chițăie strident poezioara ce și-o compusese cu lăudăroșenie… Pe acolo trecu buha cea mare … aceasta îl văzu și, cum nu-i strica o bucățică de cărniță, se aruncă să-l prindă… Ronț, speriat, sări și o luă la sănătoasa…
Scăparea îi fu între tufișuri, unde buha se încurcă de aripi și nu-l mai urmări… Văzând că scăpase și de această dată, lăudărosul se bucură foarte și își înmulți faptele cele rele… exasperându-i pe toți! Ba, într-o seară, se lăudă că o va păcăli și pe roșcovana vulpe, care vizita de ceva vreme curtea țăranului, în căutare de găini… ,,Nu, cu Vulpea să nu te măsori, fiule!”, îl rugă tatăl său îngrozit… ,,Până acum ai scăpat cum ai scăpat, pentru că ai avut noroc, însă Vulpea e cel mai iscusit și viclean animal din pădure… Bucură-te că ești bine și hai cu noi, să ne căutăm alt hambar cu bucate unde să putem mânca pe săturate”… ,,Nici nu mă gândesc!”, chițăi, mândru de el, Ronț… ,,Mie nu mi-e frică! Voi înfrunta Vulpea și vă voi dovedi că eu sunt mai viclean ca ea!”… Văzând că Ronț o ține pe a lui, familia sa se hotărî să plece în alt hambar din acel sat… Nu voiau să fie de față când șoricelul cel rău, obraznic și lăudăros, va fi pedepsit, pentru că nimeni nu se îndoia că o va păți…
Cu toții îl povățuiră să fie cu băgare de seamă: chiar și puii de găină îl certau, piuind, că nu-și ascultă părinții… însă parcă toți vorbeau cu pereții… Șoarecii plecară… Ronț rămase singur preț de câteva zile… Într-o seară, Vulpea își făcu apariția la gard… Văzu șoricelul stând țanțos și privind-o sfidător, când ar fi trebuit să fugă din cale-i…
Se apropie de el și rosti cu glas mieros: ,,Eee, tu trebuie să fii Ronț, șoricelul cel curajos! Am auzit de tine: ești foarte iscusit, ai păcălit pe toată lumea se pare!”… ,,Daaa, eu sunt”, spuse Lăudărosul… ,,Înainte de a te păcăli și pe tine, vrei să îți povestesc faptele mele?”, întrebă el obraznic… ,,Cum să nu!”, răspunse Vulpea… ,,Stai numai să vin mai aproape, că sunt cam surda de o bucată de vreme, nu mai aud bine, ca în tinerețe”…
Vulpea se apropie periculos de mult, iar Ronț îi văzu ochii sticlind… ,,Acum poți să-mi povestești”, spuse ea… Și Ronț, cu ochii închiși de plăcerea de a se lăuda, începu a chițăi:
,,Pe țăran l-am păcălit,
Și-am scăpat nepedepsit;
Am fugit pe sub dulap,
Motanu’-i lovit la cap;
Și de Buhă am scăpat,
Că-n tufiș s-a încurcat”…
Nu mai e nimeni ca mine!
Te-oi păcăli și pe tine!”
Nu termină bine șoricelul cel fudul de zis toate acestea când Vulpea zâmbi a râde și, hăț!, îl prinse-n labe… apoi stihui:
,,Până acum ai scăpat…
Dar azi ți s-a înfundat!
Te-ai păcălit chiar pe tine:
Când ești rău, nu sfârșești bine!”
… și, zicând acestea, îl luă în bot și plecă alene la vizuină, să-l ducă hrană puilor ei, care o așteptau flămânzi… ,,Asta a fost povestea lui Ronț…”, croncăni una dintre cele două ciori ce stăteau la taifas pe creaca sub care mă aflam… ,,Acum oi pleca și eu că mă așteaptă puii și ai mei sunt cuminți, nu-mi ies din vorbă nicidecum”…
Doina Pînișoară Dafincescu
