-Rep. Domnule ministru, am rămas cu dialogul nostru la problema «salturilor mutaţionale» despre care vorbeşte Papa Benedict al 16-le, alias Joseph Ratzinger, dar aş dori să vă întreb dacă imaginea Învierii Mântuitorului Hristos şi a Înălţării Sale capătă o relevanţă deosebită pentru istoria creştinismului, pentru a vedea în ce constă această semnificaţie deosebită a unor momente cu adevărat unice în istoria omenirii?
– A.M. Discipolii lui Iisus au cultivat prompt imaginea Învierii şi a Înălţării Domnului, care s-au transmis lumii printr-o seamă de pași intermediari, astăzi reconstituiți destul de precis de o extraordinară cercetare istorică. Însă două momente nu au găsit nici astăzi o explicație istorică: mormântul gol, cum am arătat, la care se adaugă lansarea în lume, de către creștinii din Antiohia, a «Speranței», la începutul secolului al doilea creştin. S-a și spus, pe drept, că ambele țin de «un fenomen unic», pe care istoricul înarmat doar cu știința sa nu-l poate pătrunde. Din acest punct de vedere, Iisus al istoriei, la care au trimis discipolii săi, rămâne o enigmă, un mister insondabil» (Jean-Christian Petitfils).
,,Credința în Iisus s-a format pe fondul credinței lui Iisus și a căpătat dimensiune planetară”!
-Rep. Ca să mergem pe o explicaţie ştiinţifică, vă rog să ne spuneţi cum s-a format şi s-a întărit în sufletul oamenilor credinţa în Iisus Hristos?
– A.M. Credința în Iisus s-a format pe fondul credinței lui Iisus, începând din acest moment, și a căpătat dimensiune planetară. Antiohia a fost o cotitură în istoria lumii, aşa cum a observat pătrunzător Max Weber!
-Rep. Dar această mutaţie demiurgică a credinţei, a învăţăturii Sale, de la Mântuitorul Iisus Hristos la discipolii Săi, nu merită să fie explicată mai temeinic?
– A.M. Cel mai bine a descris trecerea credinței, de la discipolii lui Iisus, într-o credință universală, Rudolf Bultmann. Vestitul teolog a cercetat modul cum însuşi mesajul Înviatului, urcat la ceruri, a trecut de la un grup de evrei, în lumea greco-romană a timpului («Das Urchristentum. Im Rahmen der antiken Religionen», 1949, Patmos, Dusseldorf, 2000). Acest mesaj a cunoscut el însuși o evoluție, dar a schimbat conceperea lumii!
-Rep. Cred, totuşi, că această trecere sau mutaţie, cum o numiţi dumneavoastră, nu poate fi cuprinsă într-o explicaţie filosofică elaborată sau în cadrul unui sistem de gândire bazat pe evoluţie, oricât ar fi el de complicat şi de argumentat!
– A.M. Dacă la grecii antici individul era înțeles ca un caz al ființării umane, iar aceasta ca un caz al existenței în general, creștinismul, fie el și elenizat, a privit altfel situaţia. Pentru creștinism, «a fi om înseamnă că viața ca viață umană este înțeleasă mereu ca a fi orientată-spre (Aus-sein-auf), ca năzuință-spre, ca o voință».
-Rep. Supralicitarea voinţei omului, în raport cu «Voința» divină, uneori naşte un semn de întrebare care ne aruncă într-o perspectivă speculativă!
– A.M. Evanghelistul Luca (6, 43-45) ne spune că «din inimă», în fond, din «voință», vin faptele bune sau rele, iar apostolul Pavel (Romani 7, 15-25) examinează ceea ce avem de făcut pentru ca din «voință» să iasă fapte bune. Pe acest fundal, s-a impus, la sfârșitul lumii greco-romane, tema «eliberării de rău» a omului și a lumii. În acest fel, s-a luat distanță de lumea greacă, unde omul este «rațiune», dar esența sa este «voința». S-a luat distanță și de iudaismul timpuriu: «voința» nu mai este lovită de neputință, ca urmare a «păcatului originar», căci omul poate să câștige bunăvoința lui Dumnezeu.
-Rep. Ce a adus mai nou creştinismul în istoria umanităţii şi a gândirii teologice?
– A.M. Creștinismul a venit, astfel, cu «o radicală deschidere spre viitor»: oamenii pot primi «grația» din partea lui Dumnezeu, în măsura în care își asumă învățătura lui Hristos. Apostolul Pavel arăta că Dumnezeu ne vorbește, ca oameni, prin Hristos, spre mântuire!
-Rep. Pe continentul european, creştinismul a devenit o teologie a vieţii şi a viitorului oamenilor, de aceea, cred că trebuie pornit de la acest aspect important!
– A.M. Se spune, pe drept, că odată cu trecerea în Europa, creștinismul a contribuit la a o pune pe o direcție nouă. Epistola către romani a lui Pavel este, într-un fel, «actul de naștere» al culturii europene, după ce Grecia antică și Roma și-au lăsat urmele. Deviza, «cel drept din credință va trăi» (1, 17), a pus în mișcare oamenii! Iar Apostolul Pavel a completat de fiecare dată că «nu desființăm Legea prin credință, ci, dimpotrivă, întărim Legea!» (3, 31). Chemarea sa: «așadar, să nu domnească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; nici mădularele voastre să nu le puneți în slujba păcatului ca arme ale nedreptății, ci înfățișați-vă lui Dumnezeu ca vii dintre morți, și mădularele voastre ca arme ale dreptății în slujba lui Dumnezeu» (6, 12-14) – a rodit!
,,Creștinismul a deschis perspectiva unei lumi diferite, călăuzită de «iubirea» aproapelui”!
-Rep. Se pare că, totuşi, creştinismul a schimbat radical viziunea asupra lumii şi asupra relaţiilor interumane!
– A.M. Da, desigur, iar, prin aceasta, creștinismul a deschis perspectiva unei lumi diferite, călăuzită de «iubirea» aproapelui!
-Rep. Pentru mulţi autori, aceasta însemnând o nouă înţelegere a istoriei, care este văzută ca o moştenire a unei tradiţii de cultură şi de civilizaţie!
– A.M. De la Nietzsche încoace, înțelegerea istoriei s-a schimbat benefic: Europa nu mai este derivată dintr-o singură «tradiţie», ci din multiple tradiții: «Cultură greacă, crescută din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de elemente antice, elemente din care rezultă în cele din urmă nuclee ştiinţifice, din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiinţă este vorba de Europa» (Nietzsche, «Nachgelassene» Fragmente, 1878). Pe acest curs, s-a ajuns la a identifica patru «moşteniri» ale Europei: «moştenirea greacă», «moştenirea creştină», «moştenirea latină», «moştenirea epocii moderne» (Joseph Kardinal Ratzinger, «Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen», 1988). Astăzi, ne aflăm în mediul acestei argumentări, ce se dovedeşte realistă şi fecundă.
-Rep. Textele sfinte, dar se pare că şi textele ştiinţifice, de multe ori, subliniază momentul Înălţării la ceruri a Mântuitorului Hristos!
– A.M. Istoricii cei mai calificați ne spun că până aproape de secolele XI-XIII, când se formează Europa, relevantă astăzi, «Ierusalimul constituie centrul. Speranţa şi toate privirile se întorc spre locurile în care Hristos a murit, de unde Hristos a urcat la ceruri» (Georges Duby, «L’Europe au Moyen Âge», 1984). În esența ei, Europa a fost indusă de creştinism, care a adus cu sine Dumnezeul unic şi «imensul efort individual pentru a dobândi mântuirea»! Iar, creştinismul, însuşi, a devenit, astfel, european! Este de observat, de asemenea, că, «în ansamblu, europenii medievali, catolici şi ortodocşi, la care se vor adăuga protestanţii, au fost apropiaţi puternic unii de alţii, prin recunoaşterea şi difuziunea aceloraşi valori iudeo-creştine, fundamente ale unui «Weltanschau¬ung» ce au ajuns până la noi şi care impregnează societatea noastră laică». Până şi în cele mai «laice» evoluţii din Europa, raportarea la revelaţie şi la ordinea divină a rămas o temă deschisă până astăzi!
-Rep. De altfel, dreptul modern, reflectat în activitatea justiţiarilor dintotdeauna, nu eludează nicidecum tema Învierii şi a Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos!
– A.M. Se știe bine că dreptul modern European nu poate fi disociat, genetic, de compilarea manuscriselor antichităţii, care a avut ca rezultat Codul Teodosian (438), și de codificarea legislaţiei romane de sub Justinian (529). În mod exact, axarea pe drepturile și libertățile persoanei, nu poate fi disociată de reunirea de către Biserică a reglementărilor de drept sub Decretul lui Gracian (1130) şi de comentariile lui Irnerius la Digesta. Cu acest drept canonic a început, de fapt, seria istorică ce a dus la dreptul modern despre care vorbim şi astăzi! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
