„AMINTIRI DIN LAGĂRUL GERMAN……” Acolo am fost primit de un maior german foarte prezentabil, dar care, după oarecare explicaţiuni date de sentinelă, am fost întrebat de maior: – Wohlen sie nicht bleiben hier? Răspunsul meu a fost: – Nein! S-a repetat întrebarea, dar de astă dată cu accent de supărare: Noch einmal? La răspunsul meu negativ, cu gest de mare supărare, a luat actul de la sentinelă, şi, acolo pe loc a pus rezoluţia: Zuruk. Ce simplă rezoluţie?!. Aceasta însemna pentru mine întoarcerea la lagărul de la Marea Baltică. Imediat s-a şi pus în executare această hotărîre. La orele 11 s-a dat hotărârea, iar la ora 1(pm) am şi fost în primul tren ce pleca din Tg.Jiu spre Bucureşti. La Bucureşti am fost dus şi internat la lagărul de la Cotroceni. După alte câteva zile am fost transportat în lagăr la Slatina, iar de acolo cu un alt grup de ofiţeri români, tot prizonieri, am fost duşi în Germania în lagărul din Straslund, insula Dauhilm, unde eu mai fusesem prima dată în 1916. În acelaşi lagăr mai erau prizonieri ruşi, englezi, francezi şi români. Legături cu Crucea Roşie aveau toţi ceilalţi prizonieri în afară de români, că erau mai vechi. Dacă ceilalţi se bucurau de o alimentaţie mai bună, românii prizonieri îndurau foamete. Din surplusul existent la ceilalţi, mai ajungea ceva, ceva şi la români, mai ales de la ruşi, prin intermediul lui Jean Richitoşmiţ din Tg. Jiu care era ordonanţă la ruşi.
-Dă-mi Doamne, sănătate şi un dram de noroc! Aşa sună o veche zicătoare românească.
Nu ştiam că are să vină şi pentru mine o vreme ca să mă conving de acel lucru. Aflându-mă pentru a doua oară dus în lagăr, unde regimul de înfometare se accentua, mă întrebam: Până când va dura această stare de prizonierat, mai ales că se încheiase dezastruasa pace de la Buftea.
Într-o zi când eram mai deprimat sufleteşte, vine la mine un alt soldat german, dar nu să mă anunţe ca soldatul de la Bressen că voi fi mutat în alt lagăr, ci ca să-mi dea două recipise poştale cu care să mă duc la oficiul poştal al lagărului, unde prezentând recipisa, văd 2 soldaţi cu câte o cutie mare. Am luat acele 2 cutii şi m-am dus la baracă, unde, desfăcându-le, am găsit în ele tot felul de bunătăţi alimentare.
Nu-mi venea să cred, dar era realitate. În aceste cutii am găsit şi câte o carte poştală tipărită, cu adresa persoanei care mi-a trimis acele alimente. Era o persoană din Anglia – Miss Oreil, pe care nici până azi nu am cunoscut-o. Fără aceste alimente aş fi suferit mult, mai ales că nu mai aveam nici o legătură cu Crucea Roşie. În fine, la trei luni după aceasta a venit ordin de repatriere pentru toţi ofiţerii români prizonieri. Am fost duşi la Bucureşti, şi de acolo eliberaţi. Credeam că am terminat cu toate peripeţiile războiului.
Când mă consideram mai liniştit, gândindu-mă cum să–mi aranjez rânduirea de viaţă, destrămată din cauza războiului, la vreo 4 luni primesc o citaţie de la Curtea Marţială din Bucureşti. Nu ştiam ce să mai cred de această situaţie. La termen m-am dus la Bucureşti şi prezentându-mă la Curtea Marţială am reuşit să aflu înainte de a începe iterogatoriul despre ce acuzare mi se aduce. Nici mai mult, nici mai puţin, mi se aducea acuzarea că am fost un trădător al patriei, ca partizan al trădătorului colonel Sturza. Aşteptând pe coridor în faţa cabinetului de instrucţie, auzeam formula obişnuită de interogare: – Trădătorule, cum mai îndrăzneşti să mai mănânci o pâine în ţara românească când ştii că ai fost un trădător ordinar al patriei ?. Mă gândeam dacă mi se va adresa şi mie la fel.
După un sfert de oră apare şi maiorul care urma să mă cerceteze. M-a invitat….la interogatoriu şi când am auzit aceeaşi formulă: – Trădătorule, cum îndrăzneşti să mai mănânci pâine în ţara românească, când ştii că ai fost un trădător ordinar al patriei în care te-ai născut şi ai părinţi, fraţi şi alte rude ?!. Revolta mea a fost atât de mare că nu am mai ţinut seama că eram în faţa unui maior, iar eu locotenent, şi l-am întrebat: – Pe ce vă bizuiţi D-le Maior când îmi puneţi o întrebare atât de insultătoare pentru mine ca român? Mi-a răspuns printr-o întrebare: – Nu ai fost repatriat deodată cu partizanii trădătorului colonel Sturza?. – Nu!, a fost răspunsul din partea mea. Am arătat data repatrierii mele şi în aceeaşi zi am fost la Ministerul de Război, de unde am luat o adeverinţă prin care s-au confirmat cele arătate de mine. La vederea adeverinţei, tonul aspru şi sever al maiorului s-a transformat într-un ton blând recunoscându-se în adevăr, s-a făcut o greşală cu mine şi mi-a eliberat imediat o foae de drum pentru călătorie cu trenul.
Deşi, toate cele arătate mai sus, mi-au provocat multe necazuri, totuşi eu am rămas mulţumit că mi-am făcut datoria de român.
Deosebit de plăcută a fost pentru mine şi situaţia când într-una din zile am auzit într-un grup de cetăţeni în Tg.Jiu, pe un profesor bătrân – ardelean naţionaliost – Bobancu – exclamând cu glas tare: – Trăim într-o lume de trădători! S-a găsit un singur român care a ştiut că a supt lapte de la o mamă româncă !
A fost o aluzie la situaţia mea.”
N.B. Atitudinea de patriot a lui Teodor Colţescu a fost elogiată de presa vremii. În „Gazeta Poporului din Gorj”, din 18 decembrie 1918, chiar în editorial, reputatul jurnalist Virgiliu I Slăvescu, elogia, la superlativ, „O singură morală” a avocatului şi locotenentului în rezervă Theodor Colţescu – românul adevărat despre care este vorba în cuprinsul acestui material. În finalul articolului, înainte de semnătură, autorul Virgiliu Slăvescu i se adresa: „Dacă celor „două morale” nu le mai dau mâna, pe tine camarad şi coleg, te rog, respectuos şi cu dragoste a mă cinsti sărutându-ţi mâna; mă simt prea mic faţă de suferinţa şi jertfa ta”.
Un omagiu asemănător îi aduceau concetăţeanului nostru şi Baroul Avocaţilor din Ilfov, în frunte cu prezidentul lor Titu Magheru. (Va urma)
Jurist, Ion M Ungureanu – Ţicleni
