Nu încape niciun fel de îndoială că ştiinţa, tehnica şi cultura românească este parte din patrimoniul civilizaţiei universale, iar la obârşiile deschizătoare de drumuri se poate vorbi chiar de un geniu anonim în creaţia şi tehnica populară românească, acesta fiind şi motivul abordării discuţiei noastre.
Şi să zăbovim, pornind de la nişte exemple care, la prima vedere par mai degrabă
banale, dar în realitate sunt extraordinare, certificând puterea de pricepere şi creaţie a înaintaşilor noştri, în trebuinţele lor de zi cu zi. Bunăoara, acele mecanisme ingenioase de prins animale, se bazau pe intuirea abilă a unor principii ale fizicii şi mecanicii, ba şi pe o excelentă cunoaştere a psihologiei animalelor, capcanele respective păcălind până şi pe vietăţile cele mai istetţ prin declanşarea automată a unui sistem de pârghii, care în final imobiliza vânatul. Apoi, cam acelaşi lucru trebuie spus şi despre diversitatea uneltelor de pescuit; carmacele, undiţele multiple de pescuit, gardurile cu leasă sau aşa-zisele “oase” din cranii de cal legate între ele şi transformate în prinzătoare de peşte, etc. O altă preocupare majoră a înaintaşilor noştri a fost prelucrarea lemnului, devenită treptat o adevarată artă, prin frumuseţea şi varietatea obiectelor. Şi din fericire, o astfel de îndeletnicire încă se păstrează, iar muzeele etnografice din ţară pun şi ele la dispoziţia vizitatorilor numeroase exponate de mare fineţe şi interes, reamintind între altele strujinitele, adică strungurile de lemn, vestitele încuietoare cu “căţei”- lacăte şi chei realizate fără nici un element de metal, unelte agricole diverse, nu în ultimul rând instrumente muzicale confecţionate cu o adevărată măiestrie, etc. Dar, ceea ce încântă şi mai mult, inclusiv pe specialiştii din străinătate sunt extraordinarele biserici înalte din zona Maramureşului şi Bihorului (adevărate catedrale din lemn!), realizate fără nici un cui de fier, având nu doar o remarcabilă stabilitate, ci şi elemente artistice de mare rafinament.
Un alt domeniu, cu realizări deosebite, este reprezentat de tehnicitatea instalaţiilor şi amenajărilor hidrotehnice săteşti, concretizate şi în bună parte conservate şi expuse în situ şi în muzeele de arhitectură populară(Sibiu, Cluj, Argeş, Vâlcea, Gorj, Alba, ş.a), reamintind, între altele de morile de apă, de pive, vâltori, steze, etc, în vreme ce la Nucet (jud. Dâmboviţa) a fost identificat un lac artificial de pe timpul lui Mircea cel Bătrân(secXIV), în lungime de 15 km şi cu adâncimea de 3-8 metri. Apoi, o realizare tehnică de excepţie era moara cu roata cu fecaie, cu ax vertical şi palete în formă de căuş, reprezentând ca principiu mecanic o premergătoare a turbinei moderne de mai târziu, începând cu sec.XVII-XVIII. În altă ordine de idei nu trebuie să uităm că încă din sec. al XIV-lea, minerii români din Transilvania utilizau primii în lume explozivii pentru lucrările de exploatare minieră şi că tot atunci inventaseră şi vagonetul minier, cel dintâi vehicul pe sine şi cu primul macaz cunoscut, un astfel de exemplar provenit de la Brad, găsindu-se astăzi la muzeul Transporturilor din Berlin. Or, astfel de realizări vorbesc de la sine şi cu mândrie despre geniul creaţiei şi tehnicii populare româneşti.
Şi tot din lumea satelor româneşti, călătorii străini au remarcat şi nişte instalaţii care ”fabricau” potasa din lemn de fag, altele prin care ţăranii obţineau catrâna din coji de copac (bozariile), după cum ţărăncile se pricepeau să producă coloranţi de origine vegetală şi animală, utilizându-i cu spor la vopsirea textilelor, lemnului sau ceramicii de uz casnic. Sunt destule atestări documentare în această privinţă, cea mai importantă fiind şi o istorie moldo-valahă apărută în 1781 la Neuchatel, cu referiri precise la producerea şi utilizarea diferiţilor coloranţi, dar şi la vânzarea acestora în alte ţări. Puţin mai târziu, apar şi pictorii ţărani de fresce şi icoane, aceştia păstrând în mare taină (ca şi pictorii Renaşterii) tehnica producerii coloranţilor folosiţi. Şi chiar se poate spune că frescele exterioare ale bisericilor medievale din nordul Moldovei şi Bucovinei sunt astfel nu numai adevărate opere de artă, ci şi performanţe deosebite de tehnologie chimică durabilă, dând între altele strălucirea “albastrului de Voroneţ”, comparabil cu celebrele picturi italiene, aşa cum bine remarca un cunoscut specialist în domeniu-austriacul Erich Widder. De altfel, mănăstirile Putna, Suceviţa,Voroneţ, ş.a. reprezintă prin pictura populară în fresce şi icoane nu doar capodopere de artă, dar şi expresia autentică a Renaşterii medievale româneşti. În plus, unele procedee săteşti de la noi sunt preluate şi de către artiştii de peste hotare, folosite, bunăoara, în fabricile de textile şi postav din Franţa. Nu în ultimul rând, trebuie remarcat că ”vopseaua” ţărănească era folosită cu multă pricepere şi în tehnica olăritului, în special în “lucrul” smalţului, cum bine remarca şi istoricul N. Iorga, care vorbeşte ca adeseori produsele de ceramică româneşti luau calea străinătăţii, fiind renumite pentru calitatea şi frumuseţea lor. Iar olăritul la români încă păstrează tradiţia de la înaintaşi, cu precădere în zonele Hurezi, Curtea de Argeş, Suceava, Gorj, Alba etc.
Şi pentru că vorbim de geniul românesc în tehnică şi ştiinţa populară, nu putem trece cu vederea nici locuinţele boiereşti fortificate (culele cu beci boltit, caturi şi turnuri de apărare, toate într-o arhitectură medievală de excepţie, de sec. XVIII, răspândite cu precădere în Oltenia. Din păcate, cele mai multe dintre ele se află astăzi între istorie, uitare şi ruină, întrucât autorităţile statului nu se străduiesc a gasi resursele necesare reabilitării fizice şi morale ale acestor simboluri naţionale de cultură şi civilizaţie românească. Deci este bine să ne reamintim dintre altele, de culele Măldăreşti (jud.Vâlcea), Cerneţi (jud. Mehedinţi) care a aparţinut lui Tudor Vladimirescu, ”Barbu Poenaru” (jud. Dolj), Şiacu, Groserea, Cornoiu, Cartianu etc (jud. Gorj).
În fine, nu mai puţin importante sunt cunoştinţele şi creaţiile bogate ale înaintaşilor noştri, legate de astronomie şi medicină populară, de botanică (peste 3000 de nume de plante identificate de popor!), tehnica alimentară vizavi de obţinerea uleiului vegetal, al untului din miez de nucă pisată, şi mai ales de prelucrare originală a produselor lactate de străveche tradiţie traco-getă, de unde şi originea unor cuvinte păstrate şi astăzi-brânză, zer, urdă, zară etc. Apoi, vestiţi erau strămoşii noştri şi în extragerea sării din lacuri şi saline, dar şi în prelucrarea empirică a ţiţeiului de către ciobanii ”păcurari”, printr-un sistem special de ardere parţială creat de ei. De asemenea, se poate vorbi la superlativ despre ţăranii şi păstorii români care au descoperit numeroase semne de schimbare a vremii, legându-le de credinţă, de ocupaţiile şi de modul lor de viaţă. Bunăoara, după poziţia stelelor, ţăranii măsurau noaptea timpul sau determinau vremea potrivită începerii unor lucrări agricole.
Făurind o veritabilă mitologie, locuitorii satelor din perioada medievală târzie, ”vedeau” pe bolta cerească “drumul robilor” (în amintirea dacilor duşi în captivitate de români), “ciobanul cu oile”, ”fata mare cu cobiliţa”, ”rariţa”, ş.a.m.d. Cât priveşte medicina populară, trebuiesc amintite la loc de cinste tratamentele cu leacuri de origine vegetală, animala şi minerală, tratarea reumatismului cu nămol şi masaje, în vreme ce infecţiile erau combătute cu “cheag de lemn” sau rumeguş de carii, iar rănile sângerânde cu praf din coji de ouă pisate (acţiunea calciului). Apoi sunt şi indicii vizavi de unele intervenţii chirurgicale, de folosirea arsenicului, în vreme ce ţărăncile îi fereau pe copii de boală, îmbăindu-i în lapte infectat de pustulele de pe ugerele unor vaci, şi exemplele ar putea continua.
Iar ieşirea din anonimat a creatorilor români mai poate fi determinată şi de multe alte realizări obţinute de-a-lungul timpului, amintindu-l ca exemplu şi pe Ioan Viteaz- creatorul primului observator astronomic din sud-estul Europei (sec XV), după cum în acelaşi veac, Orban- dacul construieşte primul tun ale căror proiectile puteau fi trimise rapid şi cu o mare precizie asupra duşmanului. Iar, astfel de tunuri aveau să fie folosite cu succes şi la cucerirea Constantinopolului în 1453. Dar oare, spătarul Nicolae Milescu-exploratorul Siberiei şi realizatorul primei opere carto-geografice, cu observaţii etnografice asupra unor populaţii puţin cunoscute, etc, nu era tot din plămada originei neamului nostru românesc? La fel şi Constantin Cantacuzino, elabora pe la 1700 o primă hartă istorică şi fizico-economică a Munteniei, integrând astfel Ţara Românească în cartografia europeană. Nu în ultimul rând, încă din veacul al XVI-lea, germanul transilvănean Conrad Haas este creatorul rachetei cu trei trepte de aprindere, devenind deschizătorul de drumuri în construirea rachetelor spaţiale din zilele noastre. Iar exemplele cu marile personalităţi, zămislite pe acest pământ românesc pot continua, reamintind şi de tipograful şi cronicarul Antim Ivireanu (sec. XVIII), de savantul vremii-Dimitrie Cantemir, cu monumentala sa ”Descriptio Moldaviae”, însoţită de o hartă detaliată, asigurându-şi şi alegerea sa ca membru al Academiei din Berlin ş.a.m.d.
Aşadar, fie şi selectiv în prezentarea unor informaţii despre geniul anonim al înaintaşilor noştri, avem certitudinea că acesta va continua să stea pe mai departe ca un imbold la baza înălţării creaţiei, ştiinţei şi tehnicii româneşti, un deschizător de drumuri şi o motivaţie în plus pentru toţi cei ce se vor implicaţi, astăzi şi pe viitor, în dezvoltarea şi progresul României. Iar în ce-l priveşte pe autor speră a continua, oferind şi informaţii legate de istoria culturii şi ştiinţei noastre moderne, mai cu seamă cu referiri şi trimiteri concrete la şi despre mulţi dintre cei care au fost “avangardiştii” şi marile personalităţi ale neamului românesc, având deopotrivă contribuţii majore şi de necontestat la îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional şi la afirmarea României pe mai toate meridianele lumii.
Vasile Irod