A trecut un pătrar de veac de la revoluția din dec ’89, după care românii au sperat că le va fi mai bine, mai ales că propaganda occidentală reușise între timp să le sucească mințile cu sloganuri de altă factură “roză”, cu drepturi și libertăți democratice mai mult decât cuprinde în Românica noastră dâmbovițeană. Din păcate, nu a fost să ne fie bine, deziluziile în marea masă a românilor, crescând odată cu sărăcia post-decembristă ce s-a încolăcit pe trupul țării, tocmai datorită incompetenței și politicilor aberante a celor care au fost împuterniciâi să preia frâiele puterii după căderea regimului comunist. Și s-a mers așa, din gafă-n gafă și din greșeală în greșeală în mai toate segmentele societății românești și iată-ne acum ajunși spre mizeria totală.
Dar mai bine să argumentăm aceste afirmații și anume, România continuă să se găsească în plutonul țărilor cu o economie de conjunctură slab dezvoltată, balanța comercială fiind mereu pe un deficit major, chiar cu o constatare tristă, dar adevărată, mai exact “brandul nostru de țară este munca necalificată și subzistentă”. Oare de ce? Sau, cu o clasă politică care a compromis definitiv orice ideal și doctrină de partid, mai degrabă clanuri grupate după interese și afaceri obscure, care “aruncând odată cu scalda și copilul ”au distrus și ce nu trebuia fără a pune altceva în loc prin a capacita eforturile ”prin noi înșine,” înșine” ocolind astfel voit sau la comanda jefuitorilor din afară calea bună de urmat? Altfel, o cultură economică la piciorul broaștei și politici de stat aberante determinate de influențe și interese de tip mafiotic, ajungând astăzi în situația de a fi chiriași și slugi la noi acasă, la mâna stăpânilor hrăpăreți veniți de aiurea, care trag cu lăcomie pe amărășteanul român, jefuind și pustiind tot ce li s-a ivit în cale. Or de aici s-a declanșat un lanț de alte necazuri, între altele și această criză demografică profundă, post-decembristă. Eram vreo 23 de milioane de locuitori în România, astăzi abia dacă mai suntem 19 milioane de suflete, iar ritmul descrescător al populației continuă amețitor, fără a fi găsite soluțiile care să stopeze un astfel de fenomen sinucigaș, în primul rând, prin dezvoltarea și sustenabilitatea-economică, asigurarea prosperității interne, însemnând și reîntoarcerea la matcă a românilor plecați în lumea largă pentru o calitate a vieții mai bună.
În același timp, când politrucii români înfierbântați la minte și de unele portavoci cârcotelnice de la periferia mass-mediei scrise și audio-vizuale, nu mai încetează cu răfuielile și “luatul de moț”, iată că un raport recent al Legatum Institute ne dă exact imaginea situației românilor la capitolul prosperitate-un neonorant loc 50 la nivel mondial. Iar aici, clasificarea este făcută în funcție de domenii precum nivelul de dezvoltare și calitatatea economică, mediul de afaceri, educația, sănătatea, administrația publică și siguranța națională, mediul natural, drepturile și libertățile democratice, ș.a.m.d. Și constatările nu se opresc aici, pentru că, conform Legatum Prosperity Index, în România peste 25% din populație trăiește sub pragul sărăciei (doar 5% în Europa Occidentală), după cum și un raport al Comisiei Europene confirmă la rându-i un trist adevăr: România este țara din UE cu cea mai mare inegalitate a veniturilor și cu un nivel ridicat al sărăciei și excluziunii sociale. Lucrurile stau rău și în sănătate, între altele fiind campioni la rata mortalității infantile, la fel condițiile precare în exercitarea actului medical din spitale și alte unități sanitare, statul român acordând doar 5% din PIB pentru sistemul medical, media europeană depășind 33%. Situația nu este mai brează nici în învățământ, cercetare etc, apoi, conform aceluiași raport de țară, în România încrederea oamenilor, mai ales în autoritatea morală a clasei politice și instituțiilor statului este catastrofală. Între altele și cu referire aici la (ne)instaurarea statului de drept și a unei democrații reale, atmosfera în rândul românilor fiind predominant ”pesimistă și deprimantă”, exprimată printr-o stare de nemulțumire generală.
De altfel România, datorită clasei politice și a diriguitorilor săi- compromiși și inapți în a rândui cum se cuvine treburile țării, referindu-ne aici și la activitatea diplomatică pe plan extern, este privită în afară, inclusiv la nivelul structurilor UE, unde se iau deciziile cele mai importante, un fel de “oaia neagră în turmă”. Și se întâmplă de ani de zile să fim marginalizați când este vorba de interesele țării noastre, dar luăm poziția de drepti când în joc sunt interesele altora, să stăm umili și resemnați la Înalta Poartă euro-americană. Pe de altă parte, cei care sunt la butoanele puterii nu fac aproape nimic pentru a-i repatria pe românii plecați în străinătate, dar în schimb acceptă fără șovăire să umplem țara cu refugiați musulmani și nu numai, după cum, întinzând la maxim nervii rușilor, am permis și transformarea României într-un imens poligon militar NATO.
În rest ce mai contează dacă amărășteanului român, dincolo de greutățile și nevoile zilnice îi este aproape imposibil să mai găsească numitorul comun al sentimentului național- o cerință fundamentală pentru a menține unitatea noastră de neam și țară românească. Mai mult, dihonia, ura și dezbinarea au fost transformate într-o stare de spirit toxică și un mod pernicios de viață, provocate până la urmă chiar de cei care au transformat disputele pentru putere, folosindu-se de “boboreni” creduli într-un permanent război romano-român.
Și multe lucruri ar mai fi de spus, referindu-ne aici și la justiție care în loc să împartă la popor cinstea și dreptatea, s- a transformat brusc, după dec ’89 în protectoarea celor care de peste 27 de ani au vândut țara, au furat și încă mai fură din avuția națională, agonisită cu atâta trudă și sacrificii de către poporul român. În același timp pro-europenismul și americanismul este benefic atâta vreme cât nu sunt ignorate și călcate interesele noastre naționale, sau altfel spus prietenia și cooperarea pe varii domenii trebuie să fie reciproc-avantajoase și nu ca de la stăpân la sluga din curte. Căci am ajuns în situația de a nu mai mișca nimic în țara noastră până nu-și dau cu presupusul unele ambasade străine, sau mai umilitor, să așteptăm ordinele de la stăpânire, fie Washington, Berlin, Bruxelles, ș.a.m.d., întrebându-ne unde oare mai este suveranitatea statului român. Într-adevăr este bine să avem prieteni și aliați, mai ales în aceste vremuri imprevizibile și extrem de tensionate, consolidarea poziției României în contextul euro- altantic devenind o necesitate.
Iar pentru acest lucru ne-am făcut și continuăm să ne facem datoria cu prisosință, numai că, mai marii noștri aliați ne văd ca pe “ultima roată la căruță” capabilă de sacrificii, dar când este vorba de viitorul României suntem sfătuiți să rulăm în actualul context european doar cu viteza a doua, probabil din teama de a nu deraia de pe șina “rapidului occidental”. Căci vorba aceia, cei mari și puternici laolaltă făcându-și viața și mai roză, iar cei mici lăsați să se ia după turmă, în speranța că vor primi ceva mărunțiș pe îndatorare în buzunarele lor aproape goale.
Dar pe undeva nici nu-i de mirare căci România, după dec ’89, a sărit din lac-n puț, de vreme ce țara este într-o permanentă bălăcăreală și instabilitate internă, o mană cerească și pentru presă, în special cea comercială din televiziuni care întreține, sau dacă nu provoacă o stare alarmistă de spirit în rândul consumatorilor Tv și nu numai. De aici avem și un motiv în plus că de amari de ani nu reușim să ne facem ordine în propria bătătură.
În fine, dar nu în ultimul rând, putem să vorbim fără a greși că în România postdecembristă încă nu am reușit să ne debarasăm de acea mentalitate balcanist-orientalistă, tradusă la noi prin; “lasă că merge și așa”, ‘lasă-mă să te las”, ori “sfânta” lene și dacă se poate și chiul cât cuprinde. În schimb, dorim cu tot dinadinsul să fim campioni la weekenduri fără prea multă muncă, ajutându-ne aici și parlamentarii noștri care binecuvântează norodul cu multe zile libere pe an, unele inventate și altele scrise în calendar din porunca Domnului ceresc. Adevărate minivacanțe, zică-se pentru refacere după atâta trudă în procesul muncii, în vreme ce în țările spre care ne uităm cu o invidie prostească pentru că altul este standardul lor de viață, zilele libere se rezumă doar la Revelion, ziua națională, prima zi de Crăciun și de Paști. În rest se muncește pe brânci, în vreme ce, în Românica noastră, dincolo de lene și indolență, mai păcătuim și cu legi date anapoda, sau cu o birocrație excesivă, care practic blochează fluxul multor activități utile comunității. Dar a nu se înțelege că și amărășteanul român care aleargă disperat după un loc de muncă pentru a putea să-și întrețină și crească copiii, intră în același aluat, păcălindu-și semenii.
Cum la fel se întâmplă cu angajații din mediul privat care au dobândit deja, din exigențele economiei de piață, conștiința muncii bine făcute. Numai că, din păcate, este încă destul de puțin pentru că societatea românească să progreseze în drumul ei spre dezvoltare și prosperitate, dacă nu toți, cei apți de muncă nu pun osul
la treabă. Așa că, venindu-ne odată și odată mintea la cap, vom înțelege că asa nu se mai poate și până la urmă drepturile și libertățile fiecăruia dintre noi înseamnă în egală măsură și obligații, pornind de la vârfurile de putere și până jos la talpa țării. Poate că vom lua exemple și de la cei care știu să prețuiască munca, cinstea și cumpătarea în cheltuirea banului public, de unde și pretenția justificată pentru condiții de viață mai bune. Altfel, dintr-un împrumut într-altul, nu va mai fi posibil, întrucât gradul ridicat de îndatorare a țării pe la diversele instituții financiare internaționale, dar nu numai, fie și printr-o rostogolire de la an la an a datoriilor, fără o economie productivă și performantă, va declanșa, fără de îndoială, o criză internă profundă cu toate consecințele ei nefaste pe care nimeni nu le dorește.
Și încă un pericol major mai planează asupra României și anume disoluția treptată a instituțiilor statului, pornită din interior datorită unei legislații date anapoda și în egală măsură permanentelor frământări politice, în jurul clanurilor de partid mișunând tot felul de indivizi și grupuri cu interese obscure. Pe de altă parte, din cauza amatorismului și iresponsabilității politicienilor și guvernanților români, unitatea și suveranitatea noastră statală se află într-un mare pericol, caracterul național și unitar al statului român fiind permanent negat și atacat printr-un șir de acțiuni și practici separatist-autonomiste. Ele sunt pornite din interior și din afară, cu intenții dovedite privind denigrarea și nerecunoașterea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, implicit a statul unitar român. De aici și insistența pentru autonomie și crearea unor “Ungarii” mai mici pe teritoriul Transilvaniei.
De către cine, cum și de ce este lesne de înțeles a fi coordonatorii mișcărilor separatiste, profitându-se vârtos și de starea mereu tensionată provocată de disputele politice interne, de ura și dezbinarea care macină de atâta vreme coeziunea și unitatea poporului român. În rest, ce ar mai fi de spus, în afara faptului că și cei care conduc și guvernează de peste 27 de ani România, în loc să-și asume responsabilitățile pentru ca țara să reintre pe făgașul ei de normalitate mai degrabă și-au trădat țara și poporul, iar românii, căzând în letargia nepăsării, au uitat să fie demni și cinstiți prin fapte de onoare memoria celor care s-au jertfit pentru păstrarea identității noastre naționale. Iar toate aceste deficiențe majore de conștiință și morală cetățenească din societatea românească vor afecta, fără niciun fel de îndoială, grav soarta și viitorul acestei țări.
Vasile Irod
