În lungul şi tumultosul drum al omenirii, de undeva din adâncul neîmplinirilor mereu s-a înălţat un strigăt care să mijlocească ieşirea spre lumină. Ca un fatal blestem strigătul cu ecoul său sinistru s-a perpetuat şi propagat peste zarea uriaşă a veacurilor până în zilele de azi şi ele împovărate de strigăte ce cu greu le mai suportăm şi ne mai suportă pe noi făcătorii de altfel de istorii. Imperii nemiloase ne-au demolat locuinţa liniştei. În tăvălugul retragerii au dispărut sate, lăcaşuri de rugăciune, agoniseli, dar prin credinţă am renăscut aidoma păsării Phoenix mângâiaţi în răsărit de soare de glasul românescului nostru dor.
Romanii ne-au luat comorile dacice, turcii şi austro-ungarii mai toate agoniselile ce purtau într-însele sudoarea acestui neam, iar bolşevicii ne-au confiscat tezaurul întrămat cu sacrificii uriaşe, dar şi cu migală, cu dorinţa gândului de mai bine a noastră şi a urmaşilor.
Ca într-un mizerabil joc al sorţii, secunda fatală a întunecat minţile celor ce guvernau peste cei robiţi de dureri şi nevoi, când ţara era în prag de război ducând din El Dorado românesc TEZAURUL – pradă multă şi gustoasă în cuşca fiarei hulpave şi flămânde.
A fost drumul făr’ de întoarcere, drumul pe a căror hârtoape şi azi aleargă şi cade răpus de neputinţă acelaşi strigăt.
Şi cum un rău nu vine niciodată singur, plătit-a sărmana ţară despăgubiri de război 20 de ani, că era atât de revoltat tatăl meu, el cel rănit de moarte la poalele munţilor Tatra, cum că ţării îi merge rău.
El, cel care a scris din tranşeu, cu dragoste şi nădejde dragilor părinţi că „decât mort în mâna duşmanului, mai bine mort pentru ţară”. El, cel care, copil fiind îmi citea seara târziu la lumina lămpii, în lacrimi, cu trăire şi demnitate Moartea lui Fulger, Peneş Curcanul, O scrisoare de la Muselim Selo, încheind cu fascinanta, cutremurătoarea Trei doamne şi toţi trei. A murit supărat pe comunişti, dar împăcat cu gândul că avem rosturile noastre ”să vă ţineţi de serviciu copiii mei, să aveţi o pensie la bătrâneţe că vin vremuri grele”.
Doamne, cât de vizionar a fost! Nu a prins revoluţia. Am rămas eu să îi duc mai departe frământările şi iubirea de glie şi neam.
Am tânjit după Prinţesa – Prinţeselor – după Libertate. O admiram implorând-o purtând în mine strigătul domnului Tudor, al lui Horia şi Iancu, am trăit bucuria reîntregirii neamului meu, şi am jelit în agora sau în taină pierderea ţinuturilor dragi.
Am adus prinosul meu de recunoştinţă tuturor eroilor neamului. Durerea marelui Coşbuc s-a revărsat în mine ca un tsunami devastator când i-am citit mărturisirea după nefericitul accident în care moartea i-a răpit preaiubitul fiu. “Cu atât mai mare mi-e durerea, cu cât mi-a fost dat să văd că unicul meu fiu nu a murit pentru durerea celor obişnuiţi de veacuri”. Un admirabil Isac biblic în versiune românească dispus să-şi jertfească fiul pe sfântul altar al patriei.
Strigătul celor morţi la Revoluţia din 1989 ţintea un ideal. Dar acelaşi strigăt nu le-a adus insomnii celor ce au venit la putere, ci mai degrabă un confort şi o linişte ca în basmele cu “Noapte bună copii ”. Şi mai grav când totul a fost prăduit, când nu mai este rânduială, când românii au luat drumul pribegiei, când satele rămân doar cu bătrânii, când vorba regretatului Adrian Păunescu “încet-încet urcă deşertul în Câmpia Română”, când “cetitul cărţilor” nu mai este “ o dulce zăbavă”, când diplomele se cumpără pe bani, când nu mai avem arme şi muniţie de a porni război împotriva ignoranţei şi inculturii, el, strigătul mai fi-va auzit vreodată de cineva?
Sunt revoltat că adevăratul intelectual, creator de valori, cel care în viziunea lui Mircea Eliade este “omul clarvăzător ce ştie să citească în întuneric”, e ignorat, umilit şi rănit de toţi rataţii, flecarii şi semidocţii ţării, de cei ce merg în picioroange prin noroiul social, demonstrând că se pot căţăra pe funia neruşinării în topul miliardarilor strivind orice speranţă de ieşire din întuneric al truditorului de rând.
Prin ei, prin faptele lor creşte neputinţa de a alunga în hăul istoriei dureroasa confirmare a poetului naţional Mihai Eminescu “ vai de biet român, săracul/îndărăt tot dă ca racul”.
Unde e chibzuinţa acestui popor? Starea în care s-a ajuns ne-a demonstrat că am incinerato în crematoriul ignoranţei fălindu-ne cu acel adoptiv malformat “ lasă, merge şi aşa”, că nu ştim, nu vrem să chivernisim banul public – hrană zilnică a hulpavilor cu doctorate la înţelegere, acelaşi tratament tămăduitor aplicând şi fondurilor europene, ţara fiind cea dintâi trasă de urechi de reprezentanţii Bruxellesului.
Iată de ce vă implor domnilor aleşi nu sugrumaţi glasul raţiunii, treziţi-vă, mărturisiţi-vă propriei conştiinţe păcatul uitării de unde aţi plecat, staţi drepţi când el, strigătul celor mulţi vă ţinteşte, defrişaţi pădurile deznădejdii de pe ogorul vieţii, fertilizaţi-l cu râvna voastră, plantaţi şi udaţi la rădăcină pomul ce dă roadă bună. Numai aşa vă veţi mântui domnilor, iar Strigătul, supărat pe voi, va pleca în exil.
Sabin Firiza
