Scriitorii n-au fost nişte specialişti, poate cu rare excepţii, ci doar nişte admiratori, care l-au omagiat pe Brâncuşi pentru meritele sale artistice ori şi-au exprimat adeziunea lirică faţă de operele lui.
Urmărind un „Indice cronologic al prozei lui Alexandru Vlahuţă,” în „Scrieri alese”, volumul II, Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu, E.P.L., Bucureşti, 1963, cu uimire, am constatat că cel dintâi scriitor care elogiază arta lui Brâncuşi a fost Alexandru Vlahuţă şi anume, „Cuminţenia pământului”, în „Universul”, an XXVIII, numărul 336, 7 decembrie 1910. Să ne amintim că acelaşi scriitor dedica un volum celui mai distins pictor român, „Pictorul Grigorescu”. În urma cercetărilor efectuate de Barbu Brezianu şi Marin Oprea, s-a constatat că un merit substanţial în a evidenţia, de la început, valoarea lui Brâncuşi, l-a avut revista „Luceafărul” din Sibiu, care, începând cu anul 1907, va publica cronici, articole şi informaţii despre succesele obţinute la expoziţiile din Bucureşti şi Paris. „Luceafărul” este prima revistă, aşa cum afirma directorul acesteia, Octavian C. Tăslăoanu, care reproduce câteva din operele acestui sculptor, care, ca un adevărat erou, şi-a cucerit laudele străinătăţii”. Barbu Brezianu spune că Brâncuşi, fiind prieten cu Octavian Goga, ori de câte ori venea în ţară, se ducea să-l vadă. În 1938, când poetul se stinsese din viaţă, Brâncuşi, după o scurtă escală cu avionul la Cluj, a plecat în pelerinaj la Ciucea. A promis Veturiei Goga că personal va ridica un mausoleu în cinstea bardului Ardealului, dar, amânând, soţia poetului a renunţat la oferta sculptorului. Pentru poeţii avangardişti români: Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza şi alţii, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi şi Ion Barbu erau adevărate modele creative. Revista „Contimporanul”, apărută în perioada iunie 1922-ianuarie 1932, redactor Ion Vinea, continuatoare a „Contemporanului” (Iaşi, 1881), în 1924, devine prima revistă a avangardei româneşti. În acelaşi an, decembrie 1924, sprijină organizarea, la Bucureşti, a unei expoziţii internaţionale de artă modernă, cu participarea lui Constantin Brâncuşi.
Revista ‚Integral”, organ al mişcării moderniste din ţara noastră şi străinătate, apare în Bucureşti, în perioada martie 1925- iulie 1927, Ilarie Voronca, printre redactori. Această revistă consacră numere speciale lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi, în care Ion Minulescu, Gala Galaction, B. Fundoianu şi Ilarie Voronca comentează elogios operele celor doi mari artişti. Un asemenea omagiu adus lui Brâncuşi este semnat de Ion Minulescu, în revista „Integral”, numărul 2, 1925, cu titlul „Constantin Brâncuşi”. Iată câteva fragmente : „Constantin Brâncuşi, cu chipul aidoma al marelui Creator, un ţăran din judeţul Gorj, se hotărî să îndrepte rânduiala creaţiei divine pe care maeştrii atâtor veacuri de înflorire artistică o copiaseră cu atâta îndemânare, că aproape o stricaseră cu desăvârşire!”. „Şi iată cum, treptat, treptat, opera unui om începe să depăşească, cu voinţă şi conştiinţă, cadrul creaţiei artistice profane, pentru a se confunda cu creaţia exemplarelor unice sau mai bine-zis cu primele entităţi viabile care constituie opera creaţiei divine!”
„Şi totuşi, opera lui Constantin Brâncuşi este o simplă şi firească îndeletnicire spirituală a unui ţăran român din judeţul Gorj”. Omagiul lui Ion Minulescu este însoţit de imagini din opera lui Brâncuşi: „Cocoşul”, „Prinţesa X”, „Domnişoara Pogany”, „Negresa albă II”, „Eva”, Constantin Brâncuşi, portret-caricatură de M.H. Maxy, care asigura grafica revistei „Integral”.
Ion Vinea (I. Iovanaki), poet avangardist, scrie poezia „Pasărea măiastră”, datată 1920 şi publicată în „Contimporanul”, 1925. Lucian Blaga publică în „ Gândirea”, VI, numărul 2, martie 1926, „Pasărea sfântă”, încorporată în volumul „Laudă somnului”, 1929, având ca motto: „Întruchipată în aur de sculptorul Constantin Brâncuşi.” Este „o parafrază lirică a uneia din măiestrele brâncuşiene” (Mircea Zaciu): „Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?/ Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,/ cântec de aur rotind/ peste spaima noastră de enigme moarte”. Versurile ce urmează sunt purtătoare de mesaj pentru noua artă: „Din văzduhul boltitelor tale amiezi/ghiceşti în adâncuri toate misterele./ Înalţă-te fără sfârşit,/ dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi”.
La tinereţe, Brâncuşi a fost bun prieten cu Tudor Arghezi şi cu pictorul N. Dărăscu. Tudor Arghezi scrie în 1914 un omagiu dedicat „Omului de la Hobiţa”: „….dintr-un atelier multă vreme sărac, arunca din când în când pe fereastră câte un bolovan scobit, care, ciudat, începe îndată să umble şi să impresioneze, ca o fiinţă vie.”
Geo Bogza i-a închinat lui Constantin Brâncuşi un minunat poem, scris în stilul său obişnuit: “S-a născut la Hobiţa în 1876.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers. El este mai mult decât un sculptor, este un profet. Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului. El este mai mult decât un profet, este un artist de geniu. Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţe, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi ai cosmosului. El este mai mult decât un artist de geniu, este un vizionar. Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei zborul unic al păsării măiastre. El este mai mult decât un sculptor, este un profet. Tăind piatra şi lemnul ca mâinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei Coloana fără sfârşit, geometrie şi ritm al infinitului. El este mai mult decât un profet, este un artist de geniu.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, cutezător întotdeauna şi niciodată încercat de oroare, el a îmbogăţit muzeele lumii şi cerul ce se bolteşte deasupra pământului cu opere ce prevestesc filosofia şi arta viitorului.
El este mai mult decât un artist de geniu, este un vizionar. Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului, a descătuşat din miezul ei fierbinte Pasărea măiastră şi Coloana fără sfârşit, a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers. El este mai mult decât un sculptor, mai mult decât un profet, mai mult decât un artist de geniu. Este un Demiurg.
S-a născut la Hobiţa în 1976 şi nu va muri niciodată”. În critica literară, s-au găsit unele apropieri între creaţiile lui Constantin Brâncuşi şi poezia „Oul dogmatic” a lui Ion Barbu: „Viziunea barbiană a increatului capată o deplină conturare artistică în „Oul dogmatic”, poem ce posedă tulburătoare similitudini cu sculpturile lui Brâncuşi, „Începutul lumii” şi „Nou-născutul”(Basarab Nicolescu, „Ion Barbu: Cosmologia „jocului Secund”, E.P.L, Bucuresti 1968). „Oul dogmatic” simbol al Creaţiei, imaginea eternă a increatului, „Făcut e să-l privim la soare”, să aflăm dacă e capabil de „nuntire” sau rămâne pentru eternitate în ipostaza de increat. Dar poate fi, în acelaşi timp, „Palat de nuntă şi cavou”, adică posedă potenţial viaţa, dar şi moartea, în situaţia „nenuntirii”. Oul se afla la izvorul Creaţiei la scară macrocosmică. Cosmogoniile originare susţin naşterea mitică a Universului dintr-un Ou.
Petre Pandrea, unul dintre cei mai distinşi avocaţi din toate timpurile, a fost un apropiat al lui Constantin Brâncuşi: „Şi eu am fost în Arcadia lui Brâncuşi. L-am cunoscut personal la Paris şi Bucureşti, am stat la lungi taifasuri sub vraja marii personalităţi artistice şi filosof al vieţii. Ne despărţeau 28 de ani”. Brâncuşi i se adresa cu apelativul „nepoate”, iar Petre Pandrea cu „neică”. Petre Pandrea deţinea 40 de epistole brâncuşiene scrise în limba franceză, în care tratează probleme de etică şi filosofie. Publică „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”, Editura Meridiane, 1967, a doua ediţie postumă, Editura Meridiane, 1976.
Şi Mircea Eliade a fost atras de personalitatea fascinantă a sculptorului român. A făcut comentarii referitoare la piatră, la capacitatea sculptorului de a transfigura piatra, „de a-i aboli materialitatea, greutatea , pentru a ne arăta cum se urcă şi zboară, ca în Pasărea Măiastră” (Adrian Marino). În mintea lui Mircea Eliade, s-a născut ideea de a scrie despre „Coloana cerului” , în folclorul românesc şi în concepţiile megalitice, în acelaşi timp, despre „Coloana nesfârşită’ a lui Brâncuşi care este un „Axis Mundi”, un Stâlp cosmic.”. „Coloana” este „fără sfârşit”, deoarece simbolizează „ascensiunea ca transcendenţă a condiţiei umane.”. Aceste idei stau la baza piesei „Coloana”, despre care a apărut recent un extins comentariu al distinsului profesor şi scriitor, Zenovie Cârlugea, în paginile cotidianului „Gorjeanul”. Două remarcabile personalităţi ale literaturii şi culturii române, Eugen Jebeleanu şi soţia sa, Florica Cordescu, graficiană si pictoriţă, au avut rarul privilegiu de a-l vedea pe Brâncuşi, în toamna anului 1956, cu cinci luni înaintea morţii. Imaginea lui Brâncuşi, atins de bătrâneţe şi de suferinţele bolii, a fost imortalizată în desenele Floricăi Cordescu. Cuvintele poetului, rostite cu pioşenie, întăresc impresia formată la întâlnirea cu renumitul sculptor, cunoscut prin simplitatea şi omenia lui: „L-am regăsit la Paris, într-un fel de magazie pe săracul, săracul miliardar. El, care îmbogăţise de 2000 de ani sau poate mai demult, nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul întreg, într-o magazie. Şi nu-mi vorbea în esperanto, ci româneşte. Şi era bătrân, şi era bolnav, dar cât de vesel! Şi obrazul meu, ruşinat şi pentru alţii, s-a înfundat în zăpezile curate ale bărbii lui, şi el m-a strâns tare, tare la piept, şi sufletul lui tot vesel. Neschimbat. Ca totdeauna!” Jean Negulescu, un craiovean, era trimis de tatăl său la Paris, pentru studii economice, dar, nerespectând sfatul acestuia, nu mai primeşte bani şi, în această situaţie, este nevoit să presteze munci similare cu ale lui Brâncuşi. În aceste circumstanţe, îl cunoaşte pe gorjeanul Brâncuşi, pe care îl vizitează în repetate rânduri şi nu de puţine ori prânzeşte cu celebrul sculptor. Prin intermediul lui, face cunoştinţă cu artişti ai avangardei, apropiaţi ai lui Brâncuşi. Jean Negulescu pleacă în America, unde desfăşoară o carieră cinematografică, ca regizor, scenarist şi producător de film, intrând în istoria cinematografiei mondiale. A scris o carte, „Drum printre stele”, 1984, tradusă şi în româneşte, în care consacră un capitol lui Constantin Brâncuşi. Marin Sorescu publică un microeseu, în volumul „Insomnii”, Editura Albatros, 1971, din care cităm: „La intrarea în opera lui Brâncuşi ar trebui o răzătoare să te ştergi pe picioare de toate legendele pe care le-ai auzit despre el. Iar ieşind, să te speli pe mâini de păcatul profanării şi să taci!” „…dacă pui Cocoşii, Păsările şi Coloanele laolaltă, îţi iese o pădure măiastră, fermecată, de lemn, de bronz, piatră, ca pădurile din basme”. Nu putea lipsi din „catrenul” lui Nichita Stănescu, Brâncuşi: „Cel mai frumos catren pe care aş putea să-l scriu vreodată este: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi.” Cu ocazia Centenarului „Brâncuşi”, 1976, revista „Tribuna”, redactor-şef, Dumitru Radu Popescu, şi redactori responsabili, Negoiţă Irimie şi Constantin Zărnescu, a editat un almanah, în care, pe lângă studii aparţinând, de regulă, unor specialişti, cuprinde şi poezii inspirate din opera lui Brâncuşi, semnate de: Victor Felea, Vasile Niculescu, Alexandru Căprariu, Adrian Popescu, Bazil Gruia, Mircea M. Pop şi alţii. Şi Gorjul nu duce lipsă de personalităţi ilustre care să crească numărul brâncuşiologilor, aşa cum este profesorul universitar Ion Mocioi, doctor în Estetică, care şi-a consacrat o mare parte din viaţă studierii vieţii şi operei lui Brâncuşi. Domniei Sale i se alătură profesorul doctor Zenovie Cârlugea, istoric şi critic literar, care, de asemenea, a scris nenumărate studii despre Brâncuşi, iar în cartea „Lythiada”, dedicată „epocii sculpturale brâncuşiene”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014, îsi exprima ataşamentul liric faţă de marele sculptor. De la distinsul cărturar, Dumitru Dănău, un brâncuşiofil, reţinem două cărţi dedicate lui Brâncuşi: „De la Piatra de hotar” din neolitic la „Piatra de hotar” a lui Constantin Brâncuşi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu , 2012, şi „Demiurgul”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, ultima, în colaborare cu Aurelia Găvănescu. Cărţile sunt bogat ilustrate cu portrete şi imagini din opera lui Brâncuşi şi conţin creaţii poetice aparţinând celor doi, din care reţinem poezia „Daţi-mi o idee, daţi-mi o pasăre”, de Dumitru Dănău: „Daţi-mi o idee/S-o fac să zboare,/precum Măiastra/dincolo de sine,/dincolo de dor/orice idee fiind/o pasăre în zbor/în infinitul/altor idei!… Similitudini între Eminescu şi Brâncuşi, evidenţiate în diferite studii, reprezintă surse de inspiraţie pentru poeta Aurelia Găvănescu: „Un Luceafăr şi-un Titan/În adânca plecăciune,/Scriu-sculptează-intonând/o superbă „Rugăciune”. O altă poezie sugerează izvoarele de inspiraţie ale creaţiei brâncuşiene: „Drumul artei şi-l găseşte în al patriei izvor,/ Între furci şi flori cioplite pe al caselor pridvor,/În ciomagul ciobănesc încrustat/Ce l-a dus cu el în lume- pe al vremilor huceag!”
Dintre scriitorii străini, îl amintim, în primul rând, pe romancierul româno-american, Peter Neagoe, ardelean la origine. Cei doi se cunosc la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, prietenia lor continuă în voiajul de studii, ca „păsări călătoare” până la München. Petre Neagoe se stabileşte în America, revine la Paris în 1926, îl revede pe Brâncuşi, rămânând prieteni pentru toată viaţa. Acesta scrie romanul „Sfântul din Montparnasse”, în care prezină cronologic o biografie romanţată. Realitatea bazată pe aspecte faptice, documentare şi pe convorbirile cu Brâncuşi se împleteşte cu ficţiunea, având ca fundament prietenia celor doi, cu durata de peste o jumătate de secol. James Joyce (1882-1941), irlandez la origine, autorul romanului modern „Ulisse”, a fost prietenul lui Brâncuşi timp de 16 ani,, prietenie având la bază unele afinităţi evidenţiate de Petre Pandrea: emigranţi voluntari, nu pecuniari, singurătatea, „înrădăcinările indelebile” în solul ţărilor lor de baştină, Irlanda şi România. „Marile mişcări, spune James Joyce, în „Ulisse”, care declanşează revoluţiile spiritului, nasc din visurile şi viziunile unui cioban de pe coline, pentru care pământul nu e un câmp de exploatare, ci o mamă vie”( „Cuminţenia pământului”). James Joyce îl introduce şi pe Ezra Pound, poet modern şi eseist american, în intimitatea lui Brâncuşi, pe care îl admira în eseuri ditirambice. Acest poet şi teoretician al avangardei, imediat după moartea lui Brâncuşi, exilat în Italia, scria: „Brâncuşi mi s-a părut un sfânt./El este primul/Pe lista mea a valorilor.” Paul Morand, căsătorit cu principesa româncă, Elena Şuţu, fost ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, scriitor de prestigiu internaţional, prefaţatorul „Catalogului” cu operele lui Brâncuşi, contribuie din plin la promovarea artei sculptorului român pe plan internaţional, lui i se alătură principesele române de la Paris, Ana de Noailles, Marta Bibescu şi Elena Văcărescu, factori decisivi în această privinţă. Previziunea lui Paul Morand s-a înfăptuit: „Operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi.” Încheiem cu versurile lui Mircea M. Pop din poezia „Omagiu”: „Constantin Brâncuşi n-a murit/Constantin Brâncuşi trăieşte/l-am văzut şezând gânditor la o masă/la care toţi sorbeau tăcerea/şi o simţeau în oase şi sânge/cum îi inundă vie,/l-am văzut lângă o poartă/oltenească cu doi tineri ce se sărutau,/contopind în sărutul lor cast şi cald/toată dragostea lumii,/urcând l-am întâlnit pe o coloană/a recunoştinţei sau a aspiraţiei/în susul sus, spre cer/ sau poate/ dincolo de cer”.
Constantin E. Ungureanu
