– Din cuvântul doamnei profesoare A. Bănică la lansarea acestei cărţi –
M-am hotărât să vorbesc totuşi, în speranţa că voi reuşi să stimulez interesul cititorilor pentru lecturarea acestei cărţi, care merită să fie citită! Mă voi mărgini la unele impresii personale despre oamenii ce populează aceste pagini – la personajele cărţii.
Pe când era generaţia mea încă pe băncile şcolii, prin anii ’50, de la catedră ni se vorbea despre „personajul pozitiv” şi despre „cel negativ”. Alb sau negru, nu exista nuanţe de „gri”. Literatura aceea „avansată, superioară” a realismului socialist fa-bri-ca modele de „om nou”. (Vă mai aduceţi aminte de Mitra Cocor al lui Sadoveanu(carte scrisă, se zice, ne „negrul” Eduard Jurist, cu acceptul autorului, n.m. I. Predoşanu), de Silvestru Andrei care salva abatajul, de atâţia eroi stahanovişti, preacinstiţi lămuriţi comunişti înverşunaţi demascatori ai duşmanului de clasă, acei sublimi oameni noi care, de fapt, nu prea existau în realitate) căci în asta consta metoda cea nouă şi bine plătită: să fabrici, să concepi „omul nou” pe hârtie, în speranţa că realitatea se va îndura odată să-l copieze. Şi, l-o fi copiat cât de cât, până la urmă?
Cartea domnului Ion C. Gociu, volumul al doilea, se referă la întâmplări şi evenimente din intervalul deceniilor 5 – 8 ale secolului trecut. Perioadă în care ar fi fost cazul ca omul acela „nou” să apără pe stradă, pe câmp, prin fabrici şi uzine, sau măcar prin birourile celor cu funcţii mari. Dar dumnealui, autorul, militar profesionist şi cu bun simţ al realităţii, nu s-a ridicat la „înălţimea” metodei literare pomenite mai sus, cu care i se împuiase capul în şcoală. Dimpotrivă, autorul şi-a luat personajele din realitate, le-a copiat din viaţa reală cât mai fidel, cu un ascuţit simţ de observaţie. A pus şi de la dânsul, desigur, cu imaginaţie de scriitor, dar nimic care să contrazică realitatea.
Ia uitaţi cum apare „omul nou” la domnul Ion C. Gociu în carte, de exemplu la pagina 60 (vezi „Maia II”; citiţi ce spune Petrică mamei sale despre muncitorii din fabrica lui.) Să-l credem pe Petrică Mogoş, mare inginer într-o uzină bucureşteană: clasa muncitoare, românii, furau pe capete. Să vedem atunci cum stă măcar alde Petrică Mogoş, marele inginer cu „convingerile”. (citiţi dumneavoastră la paginile 205-206). Va să zică nici dumnealui nu era prea comunist… vai… (Vai! cum mai seamănă el cu o persoană reală, de-aici de pe la noi, pe numele lui, Costel Bănică, pe care l-am cunoscut eu bine în cei 50 de ani de căsnicie; aş putea paria că însuşi Costel şi-a dictat domnule autor, mărturisirile acestea de le-ai pus în gura lui Petrică Mogoş).
Dar măcar numele Shimi, colonel de securitate, atotputernicul şi temutul, el, cât este de sincer? (să cităm de la pagina 227)… Aha, la ananghie şi primejdie mare sare rugăciunea şi din Tovarăşul, va să zică…
În concluzie, ce-mi spune mie cartea domnului Ion C. Gociu? Că, până prin ’77, când i se termină filele, nu se prea formase pe la noi omul acela „nou”. Ce mai? Nu era mai nimeni comunist (nu ştiu dacă ai intenţionat-o cu dinadinsul, dar mie, ca cititor, asta mi-a spus). Va urma
Prof. Anca Bănică
