O carte scrisă de Pompiliu Marcea, mai puţin accesibilă publicului larg şi, uneori neavizat şi mai pretenţioasă uneori, este “Varietăţi literare”, ce a apărut la editura craioveană ,,Scrisul românesc’’, tipărită de Întreprinderea poligrafică ,”Oltenia’’ cu ,,Bun de tipar: 29. X. 1982’’, la puţin timp după ziua de naştere a criticului, când împlinea vârsta de 54 de ani.
Îmi place să aduc în discuţie aceste considerente, acum, mai ales când s-au împlinit, mai zilele trecute, 85 de ani de la naşterea criticului şi omului de cultură: POMPILIU MARCEA.
Această lucrare constituie o abordare mai largă şi diferită, chiar diferenţiată, a unor idei ce trebuiau clarificate şi cristalizate despre istoria literară, despre poezie şi proză, despre valori româneşti peste hotate, despre critici, cărturari şi critică literară, în general.
Carte este imprimată pe coli de tipar: 22, 5, cuprinde 356 pagini şi multe dintre ideile, gândurile şi preocupările criticului se regăsesc între aceste pagini şi surprind perioada 1973-1978, iar multe dintre acestea sunt scrise pe când era ataşat cultural şi profesor universitar la Universităţile din Koln şi Aachen, Republica Federală a Germaniei.
Interesantă este, în această lucrare, o radiografie scurtă şi pertinentă despre epopeea pe care scriitorul PAUL ANGHEL şi-a propus să o dedice războiului pentru independenţă, de la 1877, când ostaşi români, pătrunşi de un sentiment patriotic deosebit şi uneori inexplicabil, pe care, azi, nu-l mai întâlneşti şi nici nu se mai manifestă vizibil, nici la nivel declarativ, nici sub o anumită formă,- ostaşi veniţi să lupte pentru Independenţa faţă de Imperiul Otoman, de pe tot teritoriul locuit de români: Moldova, Muntenia, Ardealul, Banatul, ţinutul Herţa, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, etc. sub stegul românesc şi la comanda Regelui CAROL I, ,,comandantul suprem’’, am zice noi.
Prin “Scrisoare de la Rahova’’ şi ”Te Deum la Griviţa’’ glăsuieşte Pompiliu Marcea, scriitorul Paul Anghel începea să desfăşoare un proiect ambiţios, de durată, menit să se readucă, să rememoreze şi, dacă se putea, implicit, să imortalizeze unul dintre evenimentele cele mai de seamă, capitale şi dramatice ale istoriei poporului român.
Romanul războiului pentru independenţa României poartă titlul simbolic: “ZĂPEZILE DE-ACUM UN VEAC’’, cuprizând mai multe volume.
Pompiliu Marcea se referă, în lucrarea ,,Varietăţi literare’’, la cele două volume amintite mai sus, ale lui Paul Anghel şi remarcă cu deosebit discernământ că acestea constituie o ”bună literatură’’ justificând afirmaţia făcută în sensul că scriitorul are competenţele unei documentării pe baze ştiinţifice, riguros în a reţine esenţialul, având abilitatea să distileze materia brută a istoriei convertind-o în scene şi tipologii încărcate cu vibraţie afectivă ori reflexivă şi mai ales harul scriitorului în a prezenta cele ce trebuiau expuse în faţa cititorului şi expertului literar…
Criticul literar constată, în plus, că Paul Anghel a avut capacitatea de a sintetiza datele controlabile ale istoriei, ale unui timp, în acelaşi timp extrăgând latura general umană, semnificaţia profunzimilor, să descopere şi să prezinte acele dimensiuni deosebite ale evenimentelor cu o acurateţe stilistică remarcabilă şi convertindu-le în valori permanente.
Pompiliu Marcea, de regulă, refuză să facă afirmaţii fără acoperire, fără a lăsa o umbră de incertitudini şi deseori recurge la o analiză critică riguroasă bazată pe instrumente ştiinţifice şi pe respectarea valorilor literare. Acest lucru îl face şi-l susţine prezentând tablouri literare din ,, Te Deum la Griviţa’’, unde arată că scriitorul Paul Anghel este aservit evenimentelor, bineînţeles, libertatea de mişcare se manifestă mai mult în articularea faptelor şi în nararea lor,, literară’’, am spune un fel de istorie popularizată prin literatură, adică purificată de aridităţile şi distorsiunile inerente întâmplărilor nude şi fade. Criticul consemnează şi aduce un fel de elogiu scriitorului, care preocupat, deseori şi în particular, de artele plastice, din care şi-a făcut un,, violon d’Ingres’’ ar transforma istoria într-un fel de ”Kunstliteratur’’, lucru care nu s-a întâmplat, de fapt, pentru că scriitorul Paul Anghel a adoptat o viziune şi o cale mai modernă în privinţa istoriei, aspirând spre semnificaţia profunzimilor acesteia.
Romanul se desfăşoară după o lecturare atentă, pe două planuri, uneori, greu de delimitat.
Scriitorul insistă, prin introducerea unui erou de ficţiune, grevat pe evenimentele în derulare ale războiului, ca exponent al elitei spirituale- în persoana lui Lucreţiu Parva (ne aminteşte, oare, de un oarecare Lucreţiu Pătrăşcanu, de mai târziu!?) în a prezenta detaliat procupările, gândurile şi modul de acţiune al clasei conducătoare, de atunci. Acest Lucreţiu Parva ar ilustra perfect ideea că “fără sacrificiu’’ nu se pot realiza marile idealuri şi aspiraţii ale spiritului şi nici ale naţiunii, desigur.
Cel de-al doilea personaj, chiar principal,- planul secundar al acţiunii- îl constituie soldatul Ilie Puiu, care reprezintă, de fapt, ,,umanitatea noastră comună’’, în mentalitatea ei firească, spontan nevinovată şi nerevizuită.
Acţiunile sincere ale soldatului Ilie Puiu, pe front bineînţeles, culmină cu omorârea unui ostaş turc; lucru acesta îl face în legitimă apărare, dar, apoi este cuprins, se subînţelege, de anumite remuşcări. Viaţa ne-a fost şi ne este hărăzită de Dumnezeu, o singură dată şi numai El decide finalitatea acesteia. În acelaşi timp este suspectat de ’’pactizare’’- fie ea şi sentimentală, cu inamicul- şi, apoi, este supus unui interogatoriu şi unei anchete dure şi severe, iar răspunsul lui Ilie Puiu este imperturbabil: ”Io n-am avut nimic cu el, nu-l cunosc… . Nici el nu mă cunoaşte pe mine… Îmi pare rău că l-am omorât. De, era şi el om’’, cuvinte care arată o căinţă, o spovedanie, dar şi ororile şi adevărurile unui război, fie el drept sau de altă natură. Ofiţerul anchetator, insistă: ”A tras în tine?’’. Ilie Puiu este surprins şi răspunde sec “Poate că n-a vrut. Cum am tras şi eu în el, fără să vreau’’. Anchetatorii consideră că Ilie Puiu are nevoie de de psihiatru, este dus la spital, unde trece şi pe la ,,spovedania’’, obligatorie, în faţa preotului, care îl descoase:
,, Măi Ilie – La tine în comună sunt creştini? Adică papistaşi, adventişti… Nu? Dar jidani? Nici armeni, nici turci?, după care continuă:
– Tu ce naţie eşti ?’’
– Ce să fiu? OM.
-Om, dar ce fel de om? Puii ăştia ai tăi din ce neam se trag?
– Din neamul nost
– Sunteţi români, de când vă ştiţi?
-Păi cum?’’
Dialogul, recunoaşteţi şi dumnevoastră, este fenomenal, plin de învăţăminte, de reververaţie pur românească, degajând un patriotism altruist, sincer şi loial, faţă de neamul din care provine, acest Ilie Puiu. Trimiterea nu este întâmplătoare în anii; 70 când se scria şi se tipărea romanul lui Paul Anghel. Gândiţi-vă!, era Epoca lui Nicolae Ceauşescu, cu bune şi mai puţin bune.
Nu ştim dacă prozatorul îşi propusese aşa ceva, dar i-a ieşit de minune. Pompiliu Marcea îşi punea, atunci, o întrebare de bun simţ, dacă eroii lui Paul Anghel vor continua în acest mod sau cum ar evolua în ultima carte a ciclului. Promitem, noi, cititori de rând să descoperim singuri destinele eroilor lui Paul Anghel, pentru că opera scriitorului este de luat în seamă, considerând-o treaptă în dezvoltarea spirituală şi intelectuală, a fiecăruia dintre noi. Poate, vom mai reveni şi cu alte consideraţiuni ale criticului Pompiliu Marcea, gorjean de origine, din COLIBAŞII de SCOARŢA, pentru că a avut un cuvânt important de spus în critica românească.
Prof. COSTIN ZĂLOG-Colibaşi
