Romanul PACIENT ÎN GALAPAGOS scris in perioada ianuarie-noiembrie 1983, a fost interzis de la publicare de cenzura regimului comunist din România din anii ‘80 și a văzut lumina tiparului după aproape 40 de ani în decembrie 2022, grație verișoarei mele, fiica scriitorului dr. Corina-Mădălina MARCEA, căsătorită MILLO. Despre acest roman știam numai noi membri familiei si cei apropiați.Unchiul meu mi-a spus că a încercat de două ori să-l publice în acea perioadă dar cenzura comunistă a refuzat acest lucru până nu va scoate câteva zeci de pagini pentru a putea fi tipărit. El mi-a spus că nu dorește sa facă acest lucru și că, probabil regimul comunist v-a cădea cât de curând și atunci v-a putea publica romanul sau dacă nu, are destui prieteni si colegi în străinătate și-l va publica acolo. Așa cum spune într-un articol domnul Eugen Velican, romanul este de sorginte naturalistă ce îl așează pe Pompiliu Marcea în universalitate, între cei doi poli reprezentanți ai naturalismului Emile Zola și Thomas Mann.”Afirmat după 1860, în Franța, naturalismul a avut ca reprezentanți pe Emile Zola, Guy de Moupassant, Alphonse Daudet ș.a. Caracterele erau înlocuite prin temperamente. Fără a ține seama de rațiune, voință și sentiment.Ființa umană e redusă la datele sale biologice, temperamentale fiind rezultatele realității și ale mediului social. Constatam predilecția pentru cazurile patologice și pentru hipertrofierea unei realități urâte. Apartenența lui Pompiliu Marcea la naturalism, se vădește din titlu: ”Pacient în Galapagos” (Edit. Actual, Cluj-Napoca,2022), roman apărut grație fiicei sale, Corina Mădălina Marcea, căsătorită Millo. Asemenea personajelor naturaliste, eroii ficționali au statut de pacienți.Ei au fost percepuți după niște clinicieni, adevărați savanți preocupați de investigarea amănunțită a naturii umane. Teoreticienii curentului utilizează o sintagmă din medicină, fișa clinică, ceea ce presupune o refacere minuțioasă a trecutului patologic și eredității pacientului. Este dincolo de orice îndoială că eroul ficțional are statut de pacient. Un precursor al lui Pompiliu Marcea poate fi considerat prozatorul german Thomas Mann, ”ultimul mare autor”, ceilalți fiind epigoni. Personajele din romanul său “Muntele vrăjit” sunt pacienți ai sanatoriului internațional Berghof din Davos (Elveția). Hans Castorp, protagonistul romanului, venit să-și viziteze un văr, se descoperă bolnav și aici rămâne șapte ani și jumătate. Dezbaterile la care participă Sattembrini, Naphta, consilierul autic Behrens, directorul spitalului, doctorul Krokowski, adjuctul acestuia etc., privitoare la sănătate și boală, la trupul și sufletul omului, la scurgerea timpului, dau naștere unui celebru roman-eseu. Cei patru pacienți ai spitalului bucureștean sunt un dascăl de filozofie, Niță, un ofițer pensionar, Cioran, preotul Veniamin și Adrian Ionescu, gazetar și profesor de istorie și “la nevoie literat”, alter ego al naratorului. Lor li se adaugă doctorul Tudor Dincă, ale cărui judecăți literare sunt de o prospețime indubitabilă. Se discută aprins despre Socrate, Kant, Schopenhauer, Hegel, Nietzsche, despre marele pedagog J. J. Rousseau, despre poeți și prozatori din literatura universală, găsindu-și loc printre ei și M. Eminescu. Grație părintelui Veniamin, se discută și despre religie, ale cărei avantaje au fost eliminate, omul resimțind frigul necredinței. “Fără religie, omul e o fiară”, conchide preotul. Literaturii i se recunoaște meritul de a asana relele și de a purifica umanitatea. Se dezbat și alte idei interesante, ceea ce constitue bazele unui roman-eseu, dezvoltat de-a lungul întregii cărți. De la Freud încoace, literatura ar fi devenit o ”cloaca a viciilor”. Prin grija patologică de a n-o pierde, puterea dă naștere unor monstruozități. Detronându-i pe ai săi, tiranul satisfice apetitul de a ucide, el fiind convins că orice e împotriva lui, e împotriva țării. Ceea ce face e din rațiuni de stat, nu personale, afișând convingerea că fără el, țara dispare… ”. Romanul a apărut la Editura ‘’Actual’’,Cluj-Napoca, format academic, 365p. Ediție îngrijită de Corina Mădălina MILLO. Studiu introductiv de prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA. Motto-ul romanului Pacient în Galapagos ’’Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale’’(Nicolae Iorga) În studiul introductiv se spune: ’’Spirit integru, tenace, ținând mereu la statutul asumat al modestiei și discreției, de o intransigență sigură pe sine ce nu se negociază cum s-a văzut în confruntarea cu intenția de discreditare și demolare a Poetului national, bătălie culturală castigată ,însă, cu prețul vieții, sfârșind misterios dar în chip eroic, Pompiliu Marcea a scris în anii din urmă, mai exact în 1983, un roman cu subiect deopotrivă românesc și exotic, ‘’Pacient în Galapagos’’. O asemenea scriere, pentru cine cunoștea pe autor și evenimentele culturale mai recente în care omul de cultură se implicase, totul trimitea destul de clar ori chiar translucid la registrul biografic și tumultul anilor ’80,-nu putea fi tipărită în tară. Să precizăm dintru început, romanul își plasează acțiunea în lumea medicală, mai exact spus în mediul sanatorial al unor stabilimente . Desigur, o bună cunoaștere a cadrului în care scriitorul își urmărește personajelene duce cu gândul la faptul că intenția primară a scriitorului a fost aceea de a da examen la Medicină, dar, precum Alecsandri la Paris, oripilat de disecțiile pe cadavavre, tânărul s-a reorientat, dând apoi examen la Filologia bucuresteană, terminată ca ’’șef de promoție’’ și fiind reținut în cadrul Facultății de limba și literatura română (mai întâi ca preparator sub îndrumarea lui Tudor Vianu, după care va urca toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor, șef de catedră, prodecan etc.) PACIENT ÎN GALAPAGOS este o scriere mărturisire , oarecum terapeutică, încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară, iată de ce este ea unică în biografia lui Pompiliu Marcea, care, la vârstă deja semicentenară, își propunea să abordeze beletristica, mai exact romanul…Autorul era conștient că mesajul romanului său avea un impact imediat, scenariul epic fiind cu atat mai ușor de decodificat cu cât evenimentele la care trimitea biografia unor personaje era prea apropiate în timp, altfel zis ecourile lor nu se stinseseră.Sub acest aspect, având în vedere realismul situațiilor și faptelor de viață evocate, ar fi foarte instructiv și pilduitor un studiu special, un fel de ’’tablă a numelor’’,în care să fie devoalată identitatea fiecărui personaj în parte, criptat de autor fie cu onomastică românească, fie mai ales cu nume din patrimoniu culturii latino-americane. Căci o spunem cu convingere, Pompiliu Marcea ne-a lăsat această unică scriere documentar-beletristică, în maniera unui ’’roman a clef” cu elemente conexe, ca autobiografie, alegorie, truc narativ (tehnică folosită în teatru și cinema) mărturisindu-se în fața posterității într-un mod ”decent”, decența fiind una din liniile psiho-comportamentale ce-i înnobilează portretul. Multe personaje din preajma profesorului și cărturarului Adrian Ionescu (protagonistul –narator sub identitatea căruia îl găsim pe autor) sau a sud-americanului Rinaldo Jesus (un alter ego, cu nume predestinat, destul de străveziu) sunt recognoscibile. Sunt sigur că mulți care au trait în apropierea profesorului-scriitor pot identifica, nu cu mult efort, personajele, fie ele și exotice, care populează opera lui Marcea (dar, cum se știe opera literară, în general, asumându-și intrinsec principiul transfigurării estetice, este altceva decat ‘’copie’’ a realităților). Este vorba de un text cu caracter complex, de o acută reflexivitate, deopotrivă roman social și de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, dar și politic (totul în ‘’travesti’’), de vreme ce avem a face cu întâmplări și evenimente petrecute în anii ”80 ai societății românești (sec. XX),în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos, de fapt una și aceeași complexă problematică social-economică și cultural-politică…Scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, romanul Pacient în Galapagos este o scriere ”esopică”și poliedrică în bogata-i cuprindere și semnificație,având ca motto o sentență aparținând marelui istoric și pedagog cultural, atât de prețuit de Pompiliu Marcea, Nicolae Iorga: ”Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale”. Cu alte cuvinte, vrea să spună autorul, nu cu ”povești”vom avea a face în lecturarea textului, ci cu fapte scrise cu sânge, cu răni încă nevindecate, aduse în pagină de o conștiință verticală, onestă, moștenită dintr-un neam de ”plugari milenari” de profesorul și literatul Adrian Ionescu, pornit din Colibașii Gorjului ca să-și facă educația dorită și un rost în viață. Recent internat la ”Elias”, acesta își rememorează deseori parcursul greu al vieții, învingând tot felul de greutăți și impedimente grație unei voințe de nezdruncinat de a schimba pentru întâia oară ”sapa-n condei și brazda-n călimară” cum zicea Arghezi în ”Testamentul” său ”Cuvinte potrivite”(1927):”-Cred că da, am trecut prin multe, ca elev (la Școala Normală din Tg-Jiu,n.n.) mergeam pe jos 25 de kilometri săptămînal,sîmbăta, pentru că n-aveam bani de tren, am tras cu dinții de carte , eu nu altcineva, ca să fiu printre primii, să am bursă, fără de care nu puteam face față, părinții de-abia puteau sa-mi facă o haină de dimie, iar primii pantofi și primul costum de haine civilizate le-am avut în clasa a șeasea, în 1948, cînd am luat premiul I la un concurs literar pe țară. Imi aduc și acum aminte tema: Munca în literatură. Premiul I pe țară, mă înțelegi? Eu singur. Nu am nici un chef să-mi împart meritele cu altcineva.” Dintr-un aluat granitic și rămas fidel unor convingeri de nezdruncinat, manifestând un simț de-a dreptul justițiar pentru mostenirea culturală, dezavuând procedeul restituirii trunchiate, manipulatorii, Adrian Ionescu este, în fond, o fibră țărănească autentică, nepervertită, convins, cum spune deseori în roman, că vine dintr-un neam milenar care a reușit să dea, floral, în vârf ”rodul durerii de vecii întregi” și să schimbe pentru prima data ’’sapa-n condei și brazda-n călimară’’, potrivit asumatei mărturisiri argheziene.Încă din primele rânduri, aflăm că într-un salon al spitalului bucureștean sunt repartizați patru suferinzi, cu varii probleme:un dascăl de filosofie în vârstă ’’cu convingeri de poligam’’ (Niță), un ofițer pensionat (col. Cioran, necruțător cu poetul consătean Emilian Stoica, cunoscut în lumea literară), un preot convins că ’’fără religie omul e fiară ’’(părintele Veniamin) și naratorul: ’’Să mă prezint: Adrian Ionescu, gazetar și profesor de istorie și, și la nevoie dacă vreți literat’’.Sunt de remarcat cofruntările peripatetice, cam electrice, ale spitalizaților amintiți, pe varii teme, romanul deschizându-se pe acest ton înalt al considerațiilor și reflecțiilor pe teme filosofice, religioase aplicabile sau nu la viață. Antrenați în astfel de discuții de acută problematică, filosoful, colonelul, părintele și naratorul Adrian Ionescu își susțin proprile concepții, problematica respectivă fiind întoarsă pe toate fețele, cu argumente pro și contra, ca într-un peripatetism de fervori aristotelice… Se discută despre politică mai exact ’’pedagogie politică’’, aducându-se în atenție cazul primarului ’’cu multe mandate’’, mai grijuliu cu opozanții decât partizanii fidelizați. Ofițerul deschide discuția despre dictatori și tiranii, modele sociale existente de-a lungul istoriei omenirii: ”-Poate tiranul chiar crede sincer că cine e împotriva lui e împotriva țării și atunci facea totul din rațiuni de stat, nu personale.Va urma
Ion Marcea
