Etica evoluţionistă şi etica creştină în perfecţiunile episcopale legate de dogmatică şi morală fac ca Biserica să îşi ia rolul de conducătoare a vieţii, iar locul disputelor filozofice de altă dată îl ia disputele teologice. Cultura însăşi se colorează cu elementul creştin, iar viaţa particulară şi publică se orânduieşte după dreptarul evanghelic.
În acest veac, grija instrucţiei şi educaţiei creştine îmbracă forme sistematice. Sfinţii părinţi, în poza cărora erau sufletele credincioşilor, dau îndrumări precise şi amănunţite asupra felului cum trebuie crescuţi copiii şi în ce măsură trebuie utilizate mijloacele de educaţie păgână: ia naştere o pedagogie creştină ce trebuie aplicată în creşterea, atât a băieţilor, cât şi a fetelor. Alături însă de acest progres în fixarea normelor de educaţie, se ridică un monument mult mai tare, mult mai puternic şi mult mai rezistent… se ridică şi se consolidează familia creştină, izvorul de viaţă nouă, pârghia societăţii creştine, care i-a dat viabilitate doctrinei şi care i-a pregătit adevărata sa biruinţă în lume. Să ascultăm acum pe Foerster, cu care am început sintagma perfecţiunilor episcopale în creştinism, cu care apreciază, cum apreciază valoarea învăţăturii creştine în educaţie, prin supunere către libertate: ce zice: Ceea ce face din creştinism cel mai mare eveniment al istoriei educaţiunii e că, el cel dintâi, a pus în legătură adâncul sufletului cu toate sferele de treburi şi de muncă ale omului. El a slujit ca un mijloc de a se ridica la libertate, ceea ce până atunci nu păruse decât robie şi apăsare; a ştiut să arate în supunere o desrobire de egoism. În faptele cele mai umile şi cele mai respingătoare a arătat un mijloc de a se exercita la biruinţa de sine, la răbdare şi credinţă. A făcut pe om să-şi dea seama de ceea ce era, în adâncul lui, năzuinţa spre Dumnezeu şi a arătat apoi în toate suferinţele lumii acesteia calea pentru ajungerea la acest Dumnezeu. Legând astfel pe om de datoria şi munca lui şi de ceeace are el mai adânc în el, creştinismul a dat tuturor motive puternice să lucreze şi să slujească. Sunt inspiraţii care oare cât lipsesc omului modern. Şi aceasta nu împiedică, totuşi, pe cei care-şi spun moderni, să impute creştinismului că n-a înţeles preţul muncii şi că n-a îndemnat pe individ la ea. Fără îndoială, creştinismul nu îndeamnă pe om să îndumnezeiască munca; îi arată bunuri mai înalte, dar tocmai când omul a înţeles şi a primit cu prindere bună mersul acestor bunuri mai înalte, tocmai atunci, munca i se iveşte într-o lumină nouă şi ia pentru el însemnătate nouă.
Pildă
Ceea ce deosebeşte pe Maria de Marta, nu e că ea trăieşte pentru contemplaţie, în loc să trăiască pentru muncă, ci că vedenia credinţei sale îi împărtăşeşte, pentru munca ei, puteri supraomeneşti şi proaspete. Maria va munci mai bine, pentru că a găsit pentru munca ei o semnificaţie mai înaltă, care nu atârnă nici de vreo leafă, nici de natura particulară, pe care împrejurările i-o impun. Înţelegerea în scriptură, adevăratul educator trebuie să fie un „liberator” – un liberator, iar nu un stăpân de robi! În această privinţă se potriveşte în totul ca metodă de educaţie a creştinismului, cu tot ceea ce scrie Sf. ap. Pavel împotriva robiei, pe care o impune legea luată singură. Nu lipsesc totuşi pedagogi creştini care să creadă că nu este educator creştin fără unele înfăţişări aspre şi posomorâte, pe când în realitate, nu: nimic creştinesc în pedagogia lor.
Esenţa creştinismului, în adevăr, constă nu în a ţinea pe om supus legii, ci în a lucra asupra lui pe dinăuntru, în înclinările lui adânci către libertatea spirituală şi în a merge dinăuntru în afară. Aici amintim şi vorbele lui Fanelon: „dacă copilul îşi face o idee tristă şi posomorâtă despre virtute, dacă libertatea şi călcarea regulei se înfăţişează între o formă plăcută, totul e pierdut, muncit în zadar.” Va urma.
Preot iconom Alexandru Eug. Cornoiu
