Pedagogic şi cu drept cuvânt „Ceea ce face din creştinism cel mai mare eveniment al istoriei educaţiei este că el, cel dintâi, a pus în legătură adâncul sufletului cu toate…. De treburi şi de muncă ale omului.
El a slăvit ca un mijloc de a se ridica până la libertate, ceea ce până atunci, nu păruse decât robie şi apăsare, a ştiut să arate în supunere o dezrobie de egoism în faptele cele mai umile şi cele mai respingătoare a arătat un mijloc de a se exercita şi a se ridica până la biruinţă de sine, la răbdare şi la credinţă: a făcut pe om – continuu acelaşi pedagog – să-şi dea seama de ceea ce era în adâncul lui, – năzuinţa spre Dumnezeu, şi i-a arătat apoi în toate suferinţele lumii acesteia, calea pentru ajungerea la acest dumnezeu.
Apoi, legând pe om de datorie şi munca lui şi în om ceea ce are el mai adânc, creştinismul a dat tuturor motive puternice să lucreze şi să slujească. Acestea sunt inspiraţii care lipsesc omului modern, care alimentându-se ca şi cei vechi, de idealuri necreştine, merge pe drumurile lumii vechi. Ceea ce deosebeşte pe Marta de Maria – zice acelaşi autor – nu e că ea trăieşte pentru contemplaţie, în loc să trăiască pentru muncă. Ci că vedenia credinţei sale îi aduce pentru munca ei puteri supraomeneşti şi proaspete. Maria va munci mai bine pentru că a găsit pentru ea un imbold, care nu depinde nici de răsplată şi nici de natura sarcinii pe care i-o impune împrejurările; ea porneşte din credinţă. Şcoala este pentru creştinism fiica bisericii şi la umbra acesteia şi în spiritul ei, şcoala devine prin creştinism, îndrumătoarea vieţii spre mântuirea fiecăruia. Cultul provoacă o înflorire a arhitecturii, a picturii şi a muzicii; iar aprofundarea spiritului încălzit de credinţă, în înţelegerea marii opere a Creatorului, dă naştere unei poezii mai înalte, mai pătrunzătoare, mai subtile. Fără elementul creştin nu poate fi înţelese – zice cu multă dreptate Schulz – nici Schakespeare, nici Schiller; iar fără căldura credinţei creştine, n-ar fi existat nici Paradisul pierdut şi nici Divina Comedie. Concepţia creştină despre viaţă, oferă aspecte noi problemelor de viaţă şi implicit şi celor de educaţie; ea însă îngăduie dezvoltarea şi a ştiinţelor şi piatra fundamentală a vieţii, şcoala cea nouă va fi şcoala credinţei şi a virtuţii, care va înfăţişa ca model de urmat viaţa şi suferinţele Mântuitorului Isus Hristos. La lumina creştinismului, educaţia devine o necesitate de viaţă şi e datoria nu numai a bisericii conducătoare, ci şi a marii biserici vii,- a credincioşilor – ca să poarte grija sufletului semenului său – din iubirea creştină, ce trebuie să-l încălzească şi să-l îndrumeze. În slova perfecţiunilor episcopale în creştinism, fiecare arhiereu şi preot, ca şi fiecare creştin e un pedagog, luminaţi de figura blândului Isus şi încălziţi de doctrina şi viaţa lui mântuitoare. (urmează)
Preot iconom Alexandru Eug. CORNOIU
