Vindecarea orbului din Ierihon este una dintre minunile Mântuitorului Iisus Hristos, consemnată în Evanghelia după Matei (20:29-34), în cea după Marcu (10:46-52) și în cea după Luca (18:35-43), iar fiecare dintre cele trei Evanghelii sinoptice povestește că Iisus a vindecat un orb lângă Ierihon, după ce a ieșit din oraș, cu puțin timp înainte de patimile sale. Așadar, Sfântul Evanghelist Marcu povestește că un orb cu numele de Bartimeu, fiul lui Timeu, se afla pe marginea drumului, când Iisus ieșea din Ierihon, acest Bartimeu devenind unul dintre puținii oameni care au fost vindecați miraculos de Iisus. Sfântul Evanghelist Matei povestește de un cerșetor orb căruia nu i se dă numele, dar plasează acest eveniment înainte de intrarea lui Iisus în Ierihon.
“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38).
Pericopa Evanghelică a Duminicii a 31-a după Rusalii, am văzut că ne-a istorisit cu frumusețea duhovnicească a învățăturii dreptmăritoare despre întâmplarea când un orb din Ierihon a avut prilejul de a se apropia de Hristos. Așadar, orbul, auzind că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă, dar, el cu o voce mai puternică repeta cererea lui, până când Domnul a făcut minunea și i-a dat lumina. Mai întâi, credem că merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb, fiindcă e mare păcatul lor! Ei, nu doar că nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice chiar comunicarea cu Domnul. Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea, când o anumită categorie de oameni ezitanți, șovăitori, care împiedică binele, sunt cei care influenţaţi de duhul inovator, de ultimă modă, dispreţuiesc buna cuviinţă, decenţa, înfrânarea, se îmbracă necuviincios, se exprimă obscen, desfiinţează fără ruşine postul tămăduitor, iar dacă văd pe altcineva trăind cu decenţă, cu bună cuviinţă, mergând la biserică, postind, rugându-se, mărturisindu-se, încearcă să-l facă să înceteze viaţa duhovnicească, deoarece îl batjocoresc, îl ironizează, îl acuză, îl jignesc, îl iau peste picior, încearcă să-i răcească râvna, să-i potolească entuziasmul şi să-l atragă în deprinderile lor, în marea lor fățărnicie răutăcioasă, fără să înțeleagă că numai Dumnezeu ne arată puterea rugăciunii și a credinței noastre! În viața noastră, Cuvântul Lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet.
«Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut» (Luca 18, 42-43)
Din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit în bisericile noastre, despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-am auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!“. Vedem că acest fericit orb, care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mântuitorul îl va vindeca şi îi va 
lumina ochii. De aceea, cu toată oprirea de restul mulţimii, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul, auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor, Care i-a zis: «Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut» (Luca 18, 42-43). Așadar, fiind vorba despre credinţă, credem că e bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pământ. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscând puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică, acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste(Galateni5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit»? (Matei 14, 31). Aceasta este o credință fățarnică, o credință bigotă, superstițioasă! Poate că este credinţă strâmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21), o credinţă păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).
Prin credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea
Dar, să revenim în cuvântul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfânta Evanghelie, deoarece numai Dumnezeu ne arată puterea rugăciunii și a credinței noastre, iar credinţa orbului fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire. Mulți dintre Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutându-l să intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Să mai precizăm că Sfânta Evanghelie a Duminicii în care ne-am rugat ne-a arătat că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb, ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, am văzut că el şedea lângă cale, cerşind (Luca 18, 35). Dar, oare, în zilele noastre, ca şi în alte vremi, câţi orbi şi câți săraci nu sunt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin târguri şi oraşe şi cât de fericit şi bun următor al Mântuitorului este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicând: “Ce voiţi să facem?” şi, înţelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor! Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: luminarea ochilor lui. Poate că noi, oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă, nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem, putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci, ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) şi nu nesocoteşte rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci, ascultă plângerea lor (Ieşire 2, 24; Psalm 68, 37).
Porunca lui Hristos: “Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34)
Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos, că Dumnezeu ne porunceşte să-i ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-şi aducă aminte cei bogaţi, că acela care miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9). Observăm ce se întâmplă şi în tribunal, când creştini conştiincioşi, care sunt chemaţi ca martori în diferite cazuri judecătoreşti, având în vedere porunca lui Hristos: “Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34), refuză să se jure şi să pună mâna pe Evanghelie. Îi auzi atunci pe mulţi, avocaţi sau alţii, spunându-le: Asta nu e nimic! Teama dumneavoastră este medievală şi trebuie să o depăşiţi! Apoi, şi judecătorii pretind de la ei să depună mărturie sub jurământ şi în plus îi ameninţă că, dacă nu se jură, se va pronunţa o acuzaţie împotriva lor, că din martori, vor deveni acuzaţi. Mare este răspunderea cu care se încarcă toţi aceştia; nu numai că nu respectă buna conştiinţă a creştinului, dar îl şi împing prin violenţă la încălcarea legii lui Hristos. Cercetând detaliile vieţii private şi publice a creştinilor, vedem de multe ori că, pe de o parte binele, aşa cum Îl recomandă Domnul, este neglijat, iar pe de altă parte, mulţi se comportă ca şi aceşti oameni, care îl împiedicau pe orb să se apropie de Domnul. Dar, cei care împiedică binele sunt abili, dibaci, şi uneltesc mii de feluri, ca să stingă dumnezeiasca râvnă a celuilalt: de la simpla recomandare şi simplul sfat, până la ironie şi batjocorire, şi de la critică şi calomnie până la ameninţare, persecuţie şi mucenicie. Dându-ne seama şi noi că nu se cuvine să se continue acest rău, ne adresăm către cei care rămân indiferenţi la încercările pentru o mai exactă împlinire a Voii Lui Dumnezeu. Fie sunt lideri politici, fie militari, fie bisericeşti, fie părinţi, fie educatori, fie alţi ofiţeri, le spunem să vadă mai întâi propăşirea credinţei creştine, să nu arunce noroi peste râvna evlavioasă, fiindcă numai Dumnzeu este Acela Care mereu ne arată puterea rugăciunii și a credinței noastre!
Profesor, Vasile GOGONEA
