O Prefaţă cu nuanţe calme

1030

1. Simultan religios şi ateu
Şi în „Volumul 9 de poezii”, intitulat „Nuanţe de iubire”, Grigore Curcanu rămâne acelaşi neomodernist (adică un poet tributar şaizecismului) promotor, ca şi Petru Istrate ori Ion Anton, al lirismului erotic, pe linia unui orfism placentar, bazat pe limbajul concret şi pe discurs îndrăgostit: „m-am îndrăgostit de-atâtea cuvinte/ ce vin la mine-mbrăcate-n mirese/ Voaluri le-am pus și din doruri cernite/ acuma sunt flori cu cerul pe trese”.
Cuvântul poetului „lumină împarte” fiind „ecoul sublim ce-aprinde scânteia”. Silabele cântă „note duioase sub falduri de lună” iar slovele sale „dansează cu regii” şi „regate în jur adesea adună”. Vocalele-s „spoite cu lut şi aur deodată” iar cuvintele-s „cioburi de oale”.
Poetul Grigore Curcanu e simultan religios şi ateu, paradox poate firesc unei epoci încă scindate, una în care disperarea exploatării împinge popoarele în braţele lui Dumnezeu fie el creştin ori islamic. Dar poeticitatea îşi are mărcile ei distincte şi în mare parte e prezentă în „compoziţiile” din cartea „Nuanţe de iubire”; ca de pildă în „madrigalul” „Să nu zici”: „ți-am cumpărat o ie nouă/ ești îmbracată ca un proroc/ miroși a santal/ crescut în rouă/ talpa de catifea/ mai poartă sărut/ de busuioc.”
Alteori poetul e la o „cină sfântă cu Dumnezeu”, semn clar că aura sacralităţii „e încă persistentă” în lumea păgână, unde din ochii poetului izvorăşte o fântână” binefăcătoare-catharsică. Poema „Cina sfântă” ia aspect cosmogonic şi continuu să citez cu convingerea că am în faţă un text ce-mi satisface exigenţele de critic transmodernist: „mâncam/ fără lumânare la masă/ aveam atâtea stele aprinse pe casă/ din blidul fierbinte/ sorbeau împreună/ și sfinții/ în stânga și-n dreapta/ ne priveau ca pe îngeri părinții/ eu nu mai știu/ de ei mâncau odată cu mine/ doar luceferi/ le vedeam/ cum ard pe retine/ știu că spuneau/ înainte de masă/ rugăciuni/ când/ încă în spuza stelară/ mai scrâșneau tăciuni”.

2. Facerea şi textul
Dar, în postura de autentic poet, Grigore Curcanu ştie să se autodefinească. E totodată autoreferenţial şi metapoetic. Astfel poemul e ochiul de rouă care iluzii ne vinde cu aripi de zbor şi gust de lumină. O umbră renaşte din urme de fluturi cu eros pe gene în timp ce amurgul lasă icoane pe lutari. Din sânge-nrourat de la răscruce în vers mai vine înmiresmat cuvânt. Orice text poetic e rod al unei mari trăiri, mai ales când ceru-şi pune genele pictate pe raza de senin din dimineaţă.
În universul poetic al lui Grigore Curcanu o compunere lirică e „un lan de margarete-ntârziate”, iar poetul însuşi ar vrea să fie o boare sau o frunză pe care scriu luceferii poeme”. Sintagmă cu sintagmă, catren cu catren, în cele din urmă mă dumiresc; pentru acest autor, facerea e în acelaşi timp şi textul-ca-atare în care se întâmplă, paradigmatic, regăsirea de sine, ciclic şi temperat.
Poemele sunt, cum curg ele consecvent, feerie, romanţă, pastel, rugă, simfonie, pictură, descântec, cântec, metamorfoză, vis, retorică, imaginaţie, odisee, pamflet, extaz, anatemă, sublim, liturghie, reverie, miraj, alegorie, parodie, permutabilitate, culoare, scriitură, împrumut ş.a.m.d. Câteva poezii au titlu semnificativ şi indicial-hermeneutic (permiţând adică o interpretare la obiect/ şi la subiect – n.m.,I.P.B.): „Poetul”, „Eu”, „Metamorfoză”, „Delir şi sinapse”, „Balanţa visării”, „Duplicitate”, „Sunt omul comun”, „Iluzie”, „Cuvinte”, „Pictor de cuvinte”, „Percepţie”, „Tihnă şi feerie”, „Vioara mea”, „Logodna”, „Partajare”, „Sublimul absolut”, „Fără rimă” (această poemă pare să fie „ars poetica” impecabilă şi bijuteria întregului volum – n.m.,I.P.B.), „Mirajul eului”, „Eu sunt ţărâna”, „Poetul” (iar această poemă satiricosarcastică pare să fie „capodopera” cărţii din modestul meu punct de vedere). Conchid că Grigore Curcanu e un poet adevărat, „avocat într-o instanţă” pledând pentru fericirea humii cu „armonii stelare-n sânge” (ca pe la Crasna şi Novaci – n.m.,I.P.B.), probabil cu spirit gorjenesc în fire. E „vrăjitorul de stele”, „din coapsa lui învie poezie”, el „face din slove altare”, recurgând la „silabe rostite-n ecouri nocturne când timpul şi spaţiul fi-vor doar mituri”, cuvintele i-s bocitoare când moare lumina” şi „maci ce înfloresc pe ia de pânză sub care nurii sfidează retina”, e „omul comun (ca N.Labiş – n.m.,I.P.B.), „intrat în vâltoare” ca să fie, totuşi, în cele din urmă „o liră la mal”, „fulg de lumină”, chiar „malul albastru”, „pomul la drum” (ca-n celebrul poem al lui M.Beniuc – n.m.,I.P.B.), „izvorul ce-n fiecare zi dă apă vie”.

3. Viziuni insolite
Dar reuşitele lui Grigore Curcanu rezidă în textele în care poesisul şi poieinul stau sub egida contopirii. În „Poetul” autorul exprimă un ideal recurent: zidirea manolică în proprie carte. În „Eu” tema survine din mareea ce-i circulă prin suflet şi vene.
În „Facerea” poetomul reiterează convingător într-o fluidă (de sorginte folclorică) suită de virtuozitate prozodică.
În „Sunt omul comun” metaforele şi imaginile (în descendenţă argheziană – n.m.) vădesc o ţesătură rotundă modelată cu migală. În „Retorica” asistăm la redefinirea conceptului de «vers» în termeni orfici: „vioară de brad ce vrajă descântă”. În „Fără rimă” rema depăşeşte formativitatea întrucât „cuvintele au drept sigilii „dâre de irişi” iar „lumina lor desluşeşte romane”, în timp ce „buze rănite citesc infinituri/ din care învie sărutul de lună/ când moare ultimul cuvânt”. Mai departe „metafore curg pe cerul blajin,/ poeme frumoase cu îngeri trişti”. În „Noaptea albastră”, poetul gorjean are viziuni insolite şi seducătoare stilistic încât citez cu plăcere acest pasaj: „Pe perna mea, din pânză gălbuie,/ dansează macii în ritmul de horă,/ la geamul deschis se plimbă-o gutuie/ ca limba de ceas ce joacă în oră.”
În „Permutabilitate” deja experienţa scripturală dobândeşte categorice virtuţi de limbă eminamente poezească, cu inserţii de umor postminulesciene ori à la manière de Emil Brumaru. Citez iarăşi cu satisfacţie imediată: „Să punem varză la murat, de nuntă,/ din piața din Obor când cade bruma,/ să fii de tot a mea, chiar și căruntă,/ când încă șerpii mai sărută huma.” etc.
Prin vocea lirică, inspirată de-un talent viguros, Grigore Curcanu e deja o certitudine, în paradigmă cu Ion Cănăvoiu, Pavel Popa Misăilă, I.D.Sicore ş.a.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here