Când mergea la coafor, în mod special să-și vopsească părul ca acum, doamna Cornelia se pregătea migălos cu două-trei zile înainte. Scotea din dulapul de la baie tuburile cu vopselele pentru păr, marcă garantată, în care avea încredere fiindcă le folosea de câțiva ani, să verifice dacă îi ajung, că nu se putea bizui pe calitatea celor folosite de frizerițe la salonul de coafură. Ca să nu facă mătreață și să nu-i miroase capul, săptămânal se spăla cu șampon anume ales și recomandat de fiică-sa, în care avea toată nădejdea, că-i recomandă ce-i mai bun! Cu o zi înainte, convingător și fără drept de replică își pregătea sufletește soțul cu vorbe poruncitoare: „Mâine sunt ocupată și pentru mine!” asta ca măsură de avertizare să nu i se facă vreo propunere pentru treburi în casă, la piață sau la vreo plimbare și, că va lipsi mai mult timp de acasă. Și azi, ca și altădată, în mai puțin de două ore, doamna Cornelia, cu capul scos de sub casca fierbinte își admira în oglinda din spate – reflectată în cea imensă din față pe care Ileana o plimba să vadă cât mai bine coafura de pe creștet, pe la ceafa cu onduleuri ale părului strălucitor, frumos vopsit și coafat. Parcă era capul acela din tinerețea ei nu cel de acum la 55 de ani, așa de bine arăta. Înainte de a se apuca de vopsit, Ileana o spălase migălos cu șamponul L’oreal adus de acasă în poșeta cea mare la care ținea ca la ochii din cap, primită de la Titi când a împlinit 50 de ani. Delicat, cu palmele-i moi, coafeza o frecționase pe gât din creștet până la omoplați, îi tunsese și-i răsese părul de prisos de pe la urechi și după ceafă, îi aplicase vopseaua, îi scosese bigudiurile și acum arăta altfel. Numai ridurile discrete care apăruseră pe la coada ochilor erau o dovadă certă a vârstei, arătându-i fața, dacă mai era cazul, cum a fost înainte de a se așeza pe scaunul rotitor, manevrat cu multă atenție de Ileana.
– Vă place doamna Cornelia cum vă făcui?
– Ileano, Dumnezeu să-ți ajute că ai mâini de aur! Îmi trecură și durerile de la monturi, așa bine mă simt. Meriți cu prisosință toate laudele auzite cu urechile mele ce ți le aduc clientele care-ți stau pe scaun. Ca și pe mine le bibilești pe ceafă, acolo unde le produce mai multă plăcere și numai tu ști să faci cum este mai bine. Eu nu mai am ce zice! … Domnul să te ajute să fii sănătoasă, să trăiești liniștită ca să ajungi sănătoasă la anii mei și chiar mai mulți!… Ileana împlinise 30 de ani și era măritată de 10.
– Văd că ieși soarele din nori. O da Dumnezeu să se mai răzbune vremea asta, că precis acum din cauza ei ne omoară reumatismul! …glăsui Ileana convinsă că durerile ei vin de la vremea de afară. Doamna Cornelia scoase din poșetă portmoneul, cotrobăi în locul unde, de acasă banii erau puși împachetați, îi întinse Ilenei care, fără să-i numere îi băgă în buzunarul halatului zicându-i …„săru’ mâna, și vă aștept să mai veniți pe la noi!”
– Peste o lună o să trec din nou că-mi vin niște prieteni din Germania și vreau să-i primesc cum se cuvine. La revedere!
*
Când doamna Cornelia ajunse acasă, crațița de doi litri așezată corect de Titi pe ochiul aragazului nu era trasă de pe flacără, semn că ce fusese pus în ea trebuia să mai fiarbă.
Mulțumită de ce realizase până acum pe ziua de azi, intră în dormitorul ei să se schimbe de rochia de stradă parfumată cu Givenchy Very Irresistibile, cadou oferit de Titi la 8 Martie, Ziua femeii. Vădit, obosită fizic de mult stat la coafor și umblat pe stradă, înainte de a intra în bucătărie, vru să-și mai tragă sufletul, dar nu stând degeaba că o împingea grija pentru a termina ceea ce-și propusese să scrie; un roman despre viața ei zbuciumată din adolescență până s-a măritat cu acest bărbat care, din multă iubire a înțeles-o tot timpul.
„Până cartofii sunt gata fierți și mă strigă Titi să mă duc să-i zdrobesc, ia să mai recitesc ce-am scris până acum!”
Așezată pe un scaun cu spătar, cu o lavetă mică din piele de căprioară, șterse lentilele Zeiss de 3,5 dioptrii ale ochelarilor de citit și-i puse pe nas. Se mai sculă o dată, merse la bibliotecă și, dintr-un sertar cu lucruri care aparțineau numai ei, luă primul din cele trei caiete studențești cu 200 de file dictando copertat cu carton negru, îl deschise și se apucă să citească da capo manuscrisul ce fusese terminat cu puțin timp în urmă, cu intenția, de a-l mai corecta încă o dată înainte de a fi dat la tipărit. În viața ei, de când s-a născut și până acum, Cornelia trecuse prin multe momente, și bune și rele, ce au marcat-o profund și ținea neapărat să le afle de la ea și nepoții crescuți în liniște care nu știu ce înseamnă o copilărie zbuciumată, orfană de mamă de la 15 ani, dată afară din liceu, că-i fiică de exploatator, așa cum ea le-a reținut din experiența proprie și de la tatăl ei. Titi, care era un bonom, nu avea cunoștință de cuprinsul celor inserate de soțioara mult iubită, cu osebire în ultimul an, în nopțile când ea nu mai avea somn, iar el în odaia lui, că de mai multă vreme se culcau separat și el, nepăsător, dormea buștean. Distinsa doamnă nu-i spusese ce are de gând să facă. Bineînțeles că avea intenția, firească de altfel, ca atunci când termină manuscrisul, să i-l dea și lui să citească tot ce a scris. Acum, mai mult ca oricând, din capriciu simțea plăcerea de a-i produce o surpriză, cum deopotrivă unul altuia, își făcuseră, în atâția ani de căsnicie.
În concepția lui de-o viață, lucru demn de reținut, Titi n-avea obiceiul să caute, mai ales pe furiș, prin lucrurile nevestei, aplicând percepția: „Dacă vrei să n-ai surprize neplăcute, niciodată să nu umbli, chiar dacă ți-o cere, în poșeta soției și să nu-i pretinzi acesteia să spună mai multe lucruri decât consideră ea că trebuie să știi!”, vorbe de înțelepciune reținute din pățaniile altora și considerate de el fundamentale pentru liniștea casei, bună înțelegere și trăinicia unui mariaj. Cu micile șicanări zilnice apărute între Cornelia și Titi, mai ales de când s-au pensionat, doamna este recunoscătoare sorții. Măritându-se, în ciuda începutului dureros în anii adolescenței, cu cel de care s-a îndrăgostit că era frumos și inteligent cum a dorit ea să-i fie soțul, acum, este fericită și are casa plină numai cu lucruri bune. Unele, deși sunt vechi au devenit amintiri plăcute. O duc bine că nu mai au greutăți financiare și au pensii, atât cât de modeste sunt, dar cu chibzuință, le ajung gologanii să-și satisfacă fără rețineri toate nevoile și uneori pentru a face și mici cadouri la nepoți, că de bine de rău, în ciuda anilor pe care i-au adunat pe mosorul vieții, amândoi încă mai sunt sănătoși. Ca de fiecare dată, prevăzători cum au fost întotdeauna, au o locuință pe care o vor lăsa moștenire urmașilor, sperând că se vor înțelege așa cum au fost educați, și mai dețin două garsoniere, locul hărăzit de Cel de Sus pentru odihna lor veșnică.
