În Duminica a 5-a după Rusalii, ne este zugrăvită Pericopa Evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus Hristos vindecă doi demonizaţi din ţinutul Gadara, ţinut situat pe un munte la est de Râul Iordan şi la 10 km sud-est de Marea Galileii. Încă de la începutul relatării, cei doi demonizaţi ne sunt prezenţaţi ca nişte oameni foarte cumpliţi, care ieşeau din morminte nelăsând pe nimeni să treacă pe calea aceea.
Așadar, punând stăpânire pe aceşti oameni, satana vrea să-i facă primejdioşi pentru semenii lor, să-i facă incapabili să trăiască în comunitate, ceea ce înseamnă că oamenii pe care îi stăpâneşte maleficul devin sclavi ai propriilor păcate. Cei doi demonizați devin sălaş diavolilor, Dumnezeu fiind absent din sufletele lor, semn că niciodată răul nu are fiinţă, iar aşa cum întunericul este o lipsă a luminii şi frigul este o lipsă a căldurii, la fel şi răul este o lipsă a binelui.
“Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”?
Evanghelia Dumincii acesteia ne confirmă că existenţa demonilor este o realitate, iar Sfântul Apostol Petru, în prima sa Epistolă, ne atenţionează de lucrarea şi pericolul care vine peste om din partea diavolului, când zice: “Fiţi atenţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Cel rău caută diferite posibilităţi să pună stăpânire pe sufletul omului, iar când reuşeşte acest lucru, omul nu mai are personalitate, facultăţile lui mintale și vocea îi sunt folosite de cel rău. Omul, stăpânit de duhuri rele devine furios şi este pornit să facă rău celor din jur, pentru că ne spune iarăşi Evanghelia: “Nimeni nu putea trece pe acolo” unde erau aceşti demonizaţi. Şi când au înţeles că de faţă este Fiul lui Dumnezeu, după ce l-au întrebat: “Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”, cu acelaşi gând de a face rău oamenilor, l-au rugat să le permită să intre în turma de porci, care era în apropiere. Deci, demonii, tot timpul urmăresc să facă rău, să chinuie fiinţa umană, iar Mântuitorul Iisus Hristos le-a permis să intre în turma de porci pentru a le aminti locuitorilor cetăţii Gadarei, că ei încălcau legea veche, care le interzicea să crească porci, deși o făceau nu pentru mâncare, ci pentru a-şi mări veniturile, adică din lăcomie. Atât de pilduitor, Sfântul Ioan Gură de Aur se apleacă în mod special asupra acestui aspect, pentru a descrie starea celor care sunt stăpâniţi de cel viclean prin păcat, pentru că oamenii cu fire de porci, zice el, foarte uşor se robesc lucrării diavolului. Am putea vedea mulţi astfel de locuitori ai mormintelor păcatului, a căror nebunie nu o poate stăpâni nici fierul, nici lanţurile, nici nuiaua, nici frica, nici respectul, deci, nimic de acest fel. Când cineva este imoral şi neînfrânat, el nu se deosebeşte întru nimic de un îndrăcit, ci umblă gol ca şi îndrăcitul, chiar dacă vreunul poartă veşminte pe trupul său, dar în realitate el este descoperit de adevăratul acoperământ, care este slava menită omului. De aceea, ne punem în mod firesc întrebarea: De ce le-a fost îngăduit dracilor să intre în turma de porci? Mai întâi, pentru că necredincioșii din vremea respectivă, ca și cei de astăzi și cei dintotdeauna, să aibă o dovadă limpede a existenţei duhurilor rele, fiindcă sunt unii care afirmă că nu există draci, ci numai răul în sine. În orice împrejurare se arată limpede existenţa dracilor, mulţimea, puterea şi lucrarea lor cea dăunătoare.
Pericopa care ne spune că tot aşa se pot tămădui şi “îndrăciţii” de azi!
Evanghelia plină de învățătură a celei de-a cincea Sfintei Duminici de după Rusalii ne dovedește că toți cei cuprinşi de duhul cel rău al patimilor, toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele, pot fi mântuiţi, iar această mântuire o dă Iisus Hristos. Cei îndrăciţi se tămăduiesc atunci când Se apropie de ei Mântuitorul sau când ei se apropie de Mântuitorul nostru. E o veste minunată și liniștitoare care ne spune că tot aşa se pot tămădui şi “îndrăciţii” de azi, adică cei cuprinşi de patimi rele şi urâte. Toate patimile cele rele sunt lucrarea diavolului, iar Iisus Mântuitorul a venit în lume tocmai ca să strice lucrul şi puterea diavolului (cf. Matei 10), să ne scape de sub puterea lui, din moment ce patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Iisus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri! Suntem înclinați să spunem uneori că tot un fel de “îndrăciţi” sunt şi cei care declară ritos că și ei cred în Domnul, dar de răutăţi nu se lasă. Dacă citim Evangheliile cu cei îndrăciţi, vom afla în toate că diavolii Îl recunosc pe Iisus şi cred în El (“Tu eşti Iisus, Fiul lui Dumnezeu, dar Te rugăm să ne laşi în pace” (Marcu 1, 22-26), iar în acest fel, vedem de multe ori că sunt şi creştini care cred în Dumnezeu și se roagă Lui, dar din răutăţile lor nu te lasă să-i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Iisus Hristos, dar când te apropii de ei să-i scoţi din patimi şi năravuri urâte, îndată te întâmpină cu strigarea: “Te rugăm, lasă ne în pace cu lucruri din astea… Te rugăm, nu ne munci cu hotărâri contra băuturilor şi sudalmelor… Nu ne scoate din obiceiurile noastre strămoşeşti…”!!!
Să înțelegem cum se cuvine Evanghelia cu vindecarea celor doi demonizaţi
Evident, când omul afirmă că el crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu vrea să se lase, acest lucru înseamnă că este posedat de cel mai rău şi mai primejdios diavol! Să înțelegem că Evanghelia cu vindecarea celor doi demonizaţi ne pune în faţă cazuri, situaţii, întâmplări asemănătoare pe care le întâlnim permanent și pe care mass-media ni le pun la dispoziţie ca să putem să ne dăm seama că un lucru este absolut sigur: acela că şi astăzi puterea răului este destul de mare, că mulţi demoni ascunşi sub diverse forme, mascaţi în fel şi chip, bântuie, lucrează şi demonizează lumea de azi. De multe ori ne este dat să auzim sau să vedem atâția oameni schilodiţi trupeşte şi sufleteşte de demonul beţiei sau alcoolismului și la câte crime n-a împins acest demon, câte soţii n-au fost aruncate în stradă, câţi copii n-au fost izgoniţi sau torturaţi din cauza patimei beţiei care întunecă mintea celor posedaţi de ea, ca în trecut a celor îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor, băgând spaimă în cei din jur? Câţi nu pleacă urechea la şoaptele ispititoare ale demonului desfrâului, câte căsnicii frumoase n-a destrămat şi continuă să destrame acest demon, câte inimi n-a zdrobit această fiară care, după spusa Sf. Scripturi, aleargă ca un leu flămând să prindă pe cineva să-l înghită? Câţi copii abandonaţi, rămaşi ai nimănui, îşi aşteaptă mama sau tatăl ca să-i mângâie sau câţi tineri nu pleacă de acasă de dragul unor trecătoare şi uşoare plăceri ale cărnii, păcate grele, cu atât de grave urmări sociale? Câte dezbinări între fraţi, câte valuri de ură, la câte procese inutile şi înjositoare, la câte vânzări de conştiinţă şi de neam n-a împins demonul lăcomiei de bani? Prin toate acestea, astfel de demoni îşi arată colţii şi sub forma unor doctrine păgâne, pierzătoare de suflet, încât propovăduitorii lor sunt numiţi de popor “avocaţi ai diavolului”, nesătui de patima banului, iar împotriva lor toţi creştinii trebuie să ia o atitudine categorică.
“Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, nădejdea celor chinuiţi de patimi”
Poate alergând prin jungla deşertăciunii păcatelor, lispitu-ne-am uneori de vederea slavei Lui Hristos şi am fost lepădaţi de oameni fiindcă norul păcatelor a acoperit ochii sufletelor noastre, fără să ne dăm seama că tot mai mult alunecăm în pământul arid al autodemolării sufletești, doar pentru că nu ştim a ne ruga: Hristoase, Dumnezeule, vino în întâmpinarea noastră şi prin cuvântul Tău opreşte valurile cuvintelor potrivnice mântuirii sufletelor noastre demonizate, asemeni celor doi din ținutul Gadarei! Doamne, Iisuse Hristoase, pe noi, cei ce ne-am dezbrăcat de haina slavei Tale şi zăcem goi şi necercetaţi, binevoiește și ne ridică din tina păcatului şi ne dăruieşte haina cea dintâi a sufletului. Să nu ne rușinezi cu mânie pe cei ce am ajuns atât de stăpâniţi de patimi, încât nici ajutorul Tău nu-l mai putem a cere. Pe cei demonizaţi ai tămăduit, ca unul Ce pentru noi ai venit ca să sfarmi legăturile vrăjmaşului, făcându-ne nouă liberă trecerea cea către lăcaşurile Tale cele veşnice. Nu ne lipsi pe noi, Doamne, de vederea luminată a Feţei Tale, ci mai înainte de sfârşit liberează-ne de legătura patimilor noastre, spre a zbura precum păsările către zările cele înalte și nedeslușite, fără a mai purta jugul răutăţilor noastre cotidiene. Iar dacă azi suntem chemaţi să citim în cartea sufletului nostru însemnările neputinţelor, cu luare aminte, prin mila ta descoperim o rază din chinul celor îndrăciţi de multe patimi mohorâte, asemeni demonizaților Gadarei. Poate că nemaiavând noi putere să slobozim măcar un cuvânt către Doctorul Cel milostiv, aşteptăm ca îndurarea Ta să vină de bună voie, ca să ne tămăduiască, dar trezește-ne, Doamne, fiindcă ajuns-am asemeni celor din urmă dintre oameni, chiar dacă în ochii Celui Ce ştie a preţui sufletul omenesc, nu am vrea să fim uitaţi. Te apropie, Doamne, blând şi plin de îndurare de cei ce s-au legat singuri cu legăturile păcatelor, vino în cetatea sufletului nostru, ca să ne dezlegi din legătura patimilor care demonizează și pe marea vieţii noastre învolburate călătoreşte, trăgându-ne pe noi la limanul pocăinţei. Nu ne mustra aspru și nu îngropa în pământul patimilor pe cei ce au căzut în groapa deznădăjduirii. Uitat-am unii dintre noi cuvântul rugăciunii prin care Te chemăm, dar cercetează-i și îi iartă pe aceia care încă mai zac în întunericul patimilor! Am așternut aceste cuvinte, ca să aflăm iertare și mântuire, mai ales că Domnul îşi împlineşte neabătut lucrarea Sa. Știm prea bine că doar spre noi, muritorii, Își întinde mâna Sa cu care a zidit făptura omenească, pentru a o ridica din mocirla patimilor și a o repune iarăşi pe calea vieţii. Deci, plecându-ne cu smerenie genunchii gândului pios, noi cei ce am fost sloboziţi din adâncul dezndăjduirii, să-I mărturisim şi să-I mulţumim Făcătorului nostru de bine și să-I rostim cuvintele acestea: “Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Nădejdea nepieritoare a celor chinuiţi de patimi, Slobozirea noastră din durerile nerodirii şi Mângâierea sufletelor lipsite de podoaba virtuţilor neatinse de urgia demonilor”!.
Profesor, Vasile Gogonea
