O fericită întâmplare face ca în prima zi a Noului An Bisericesc să fie Duminica a 10-a după Rusalii, când Sfânta Evanghelie vorbește despre Vindecarea lunaticului, o minune cu totul deosebită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pilduitoarea tămăduire care ne învață că Dumnezeu ne călăuzește să fim în orice clipă vasele curate ale Sfintei Voii Sale!
Se știe că multe dintre patimile de care omul suferă pe faţa pământului vin mai cu seamă din două părţi ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului şi din partea poftitoare a lui, dar pe lângă acestea, mai e și o parte raţională, care n-are a face cu aceste patimi înjositoare, legate de simţirile obișnuite. De altfel, sufletul omului are trei părţi distincte, iar şi din acestea se nasc: eresul, credinţa strâmbă, nebunia, nediscernământul, nedreapta socoteală, nechibzuinţa, nemulţumirea de binefacerile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, pe când celelalte două părţi, care sunt închipuite în prin apă şi foc, sunt mânia şi pofta.
“Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte”!
Prin multe fapte relatate în Sfânta Evanghelie, aflăm că oamenii chinuiţi de cele mai felurite boli, paralitici, orbi, şchiopi, muţi, leproşi, şi alţii s-au apropiat de Mântuitorul Hristos spre a se ruga pentru tămăduirea de boală, iar Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi era cuprins de un duh necurat. Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul să fi încercat vindecarea fiului şi pe alte căi, pentru că ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nu i-au putut uşura suferinţa nici necunoscuţii. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca, dar aceștia n-au putut să-l vindece. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe, pentru că tatăl și-a îndreptat rugămintea către Isus, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Așadar, tatăl copleșit de durere vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui suferință, spunându-I: “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece” (Mat. 17, 23-25). Domnul Isus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: “Aduceţi-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela. Domnul nostru Iisus nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl tânărului lunatic făcea parte dintr-un “neam necredincios şi îndărătnic”, dar în prezenţa Lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc, atunci când s-a vindecat fiul său. Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă, pentru că din multe fapte se vede aceasta, iar din cele spuse de Hristos: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” și din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”, ca și din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui, pentru a culmina cu cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi”!
Pericopa aceasta e o victorie asupra spiritului celui mai greu de învins!
Cu acest prilej, ca prin minune putem vedea că eficienţa sau ineficienţa în lupta împotriva răului depind întotdeauna de tăria credinței omului, de nimic altceva. Domnul este atotputernic și milostiv, dar poate să acţioneze numai acolo unde este acceptată acţiunea sa, acolo unde este credinţă. Cel care este absent pentru că a murit şi a înviat şi pe care îl vedem prezent şi glorios în pâinea şi vinul ce se aduce pentru Liturghie, Se dovedește eficient în viaţa noastră cotidiană în măsura în care ascultăm vocea Tatălui, care ne spune că trebuie să-L urmăm pe Fiul pe drumul Crucii. Exorcizarea din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia se dovedește cea mai grea şi mai dură făcută vreodată de Iisus, pentru că este o victorie asupra spiritului celui mai greu de învins. Marcu îl numeşte “surd şi mut” şi îl identifică negreșit cu acelaşi spirit care închide ucenicii în surzenie şi în muţenie. Ei nu au putut să învingă demonul “surd şi mut” pentru că ei înşişi sunt surzi şi muţi. Sunt neputincioşi să-i elibereze pe alţii de rău, pentru că ei înşişi sunt o pradă pentru cel rău. Acest rău împiedică primirea a ceea ce Iisus a spus cu privire la Crucea Sa proprie şi a ucenicilor Săi. Acest spirit împiedică ascultarea credinţei şi are de-a face cu surzenia şi muţenia ucenicilor înaintea cuvântului Crucii (v.45). De această dată, Fiul Tatălui Ceresc dă tatălui pământean pe copilul îndrăcit, ca o anticipare a dăruirii sale şi a tuturor Tatălui Ceresc. Iată cum, pentru păcatele şi necredinţa părinţilor suferă nevinovaţii şi copiii, deoarece ni se spune: “Atunci, apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Iisus a zis lor: Pentru necredinţa voastră… Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi post” Marcu 8, 28-29). Evident, așa cum au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântuitorului, aşa au fost şi înainte şi după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafaţa pământului. Ca urmare a unui păcat strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc suferinţă în lume, dar pentru a reuşi în năzuinţele noastre, trebuie multă credinţă, iar aceasta o spune Însuși Hristos tuturor şi în toate împrejurările, pentru că aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susţine în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume. Numai credința se dovedește un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu Dumnezeu. Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin marea ei lucrare, noi credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul Lui Dumnezeu. Să luăm aminte că întotdeauna credinţa rezultă din lupta lăuntrică, în care a biruit adevărul, cugetul cel drept despre sine, adevărul care circulă o dată cu sângele în toate mădularele fiinţei noastre trupeşti. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieţii noastre cu împlinirea Voii Lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruinţa în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credinţă vie, lucrătoare, fiindcă o credinţă nelucrătoare este moartă!
“Iar soiul acesta de draci, nu se poate scoate decât prin rugăciuni şi cu post”!
Mântuitorul încheie sfatul Său dumnezeiesc spunând: “Iar soiul acesta de draci nu se poate scoate decât cu rugăciuni şi cu post”, iar în felul acesta noi deslușim care sunt cele două pietre de încercare ale sârguinței nostre întru credință! Oare, câți dintre noi am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti? Câţi duc la capăt osteneala rugăciunii curate şi câţi trăiesc o viaţă de post adevărat? O rugăciune cucernică şi stăruitoare este o lucrare de ridicare a minţii şi a sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste şi supunere, fiindcă Dumnezeu ne călăuzește să fim în orice clipă vasele curate ale Sfintei Voii Sale! Pentru că Evanghelia Duminicii acesteia a 10-a după Rusalii, ne face să ne punem o serie de întrebări și ne învață că doar credința spusă lapidar nu e o cunoaștere intelectuală despre El, nu e doar mers la Biserică și rătăcirea cu mintea prin toate părțile, nu e doar legitimare afișată cu numele Lui și cu apartenența la Biserica Lui, ci, în primul rând, e viața cu totul dăruită Lui și încrederea că întru El putem toate! Putem să trecem de focul foamei pentru lucruri rele și perverse și de apa mâniei, a însingurării trufașe, a răcelii egoiste, putem să mutăm munții neîncrederii și ai îndoielii din noi, prin aceea că devenim abisuri ale smereniei și ale lăsării în voia Lui Dumnezeu, dar vedem că demonii ofereau impresia că luna e de vină pentru demonizarea epileptică a tânărului! Prin aceasta, ei mutau atenția de la rădăcina posesiei demonice, care e indiferența față de Dumnezeu și de voia Lui, la aspecte care nu aveau nimic de-a face cu posesia. Însă Domnul transferă atenția pe esențialul problemei: pe rugăciune și post. Pentru că ele sunt armele care îi alungă pe demoni din noi. Iar când noi vorbim despre demonizare, vorbim despre sălășluirea unor ființe spirituale, care vor răul în mod asumat în noi și transformarea noastră într-un tărâm în care ele își arată răutatea, invidia, indiferența față de liniștea și mântuirea noastră. Tocmai de aceea, prezența lor în oameni creează tot felul de boli aparente, care nu țin de latura somatică, trupească a oamenilor posedați de ei, dar care dispar odată cu ieșirea demonilor din oameni! Pentru că fiecare om are nevoie de cuvinte doar pentru el, de cuvinte unice față de el, de o atenție unică față de el, pentru ca să devină unic, iar unicitatea înseamnă personalitate, înseamnă o experiență vie, care are la fundamentul ei relații multiple și deosebit de complexe! În concluzie, putem spune că rugăciunile se pot face în diferite moduri, pentru că există rugăciunea verbală, când recităm psalmi sau rugăciuni diferite, rugăciunea minţii, când medităm la adevărurile veşnice desprinse din cuvintele Scripturii, rugăciunea inimii sau rugăciunea spiritual, contemplativă, când sufletul se înalţă spre Dumnezeu. De fapt, noi aducem Lui Dumnezeu rugăciuni de laudă şi preamărire, de asemenea, ne rugăm atunci când suntem în nevoi, suferinţe şi tentaţii pentru că Iisus ne-a spus: «Cereţi şi vi se va da» (Matei 7, iar dacă Dumnezeu ne călăuzește să fim în orice clipă vasele curate ale Sfintei Voii Sale, cea mai înălţătoare rugăciune, mai presus de cuvinte, o aduce sufletul aflat în dialog cu Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea
