Pericopa Evanghelică a Duminicii a 25-a după Rusalii aduce înaintea ochilor sufletești ai minții și în pupila ochilor trupești ai viețuirii vremelnice pe acest pământ, o fărâmă din ceea ce am putea numi învățătura care se desprinde cu claritate din Pilda Samarineanului milostiv sau neasemuita deslușire a ceea ce putem considera adevărul incontestabil, că Bunul Dumnezeu înseamnă lumină și iubire nedespărțită, iar a fi în preajma celui aflat în suferință și a suferi pentru vindecarea celui care așteaptă ajutorul nostru, înseamnă a urma îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiecare dintre noi să fie un exemplu de bun samarinean!
“Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari”?
După ce astăzi ne vom fi bucurat de Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri, iată că vine Duminica a 25-a după Rusalii, pentru a descoperi în Pilda samarineanului milostiv, poate una dintre paginile Sfintei Evanghelii de o rară şi mai ales de o adâncă frumuseţe duhovnicească, descrisă în cuvinte care răspund la întrebarea care şi astăzi, ca şi în urmă cu peste două mii de ani, o întâlnim în pașii noștri “pe nisipul eternității”, deoarece dorim să-i găsim un răspuns care să ne dea curaj în demnitate şi mângâiere în ajutorarea aproapelui aflat în suferință: Cine poate să însemne aproapele nostru sau cine mai etalează o iubire plină de compasiune, capabilă de sacrificiu pentru cel aflat în nevoie și într-o luptă permanentă, de multe ori dusă până la limitele suportabilității cu propria sa existenţă? Vom constata că Pilda samarineanului milostiv reprezintă o problemă a vieţii noastre cotidiene, o realitate crudă și de necontestat pe care o întâmpinăm cu toţii, mai ales în zilele şi timpul nostru marcat de crize materiale și morale, de atâtea provocări ale vremii acesteia! Pilda este situată într-un context ce detaliază drumul care cobora de la Ierusalim la Ierihon, iar în timp ce a rostit această pildă, Iisus se afla cu mare probabilitate chiar pe aceste meleaguri biblice și pline de mister existențial! Aflăm că un om călătorea de la Ierusalim spre Ierihon, când a fost prins de tâlhari, jefuit, dezbrăcat, părăsit, cu răni sângerânde, pe marginea drumului arid şi lipsit de vegetaţie. Pe lângă el a trecut mai întâi un preot şi un ajutor al lui care se numea levit, dar niciunul dintre aceştia nu a oferit ajutor celui căzut. După ei, a venit un samarinean căruia i s-a făcut milă, i-a oblojit rănile, oferindu-i primul ajutor, pentru ca apoi să-l ducă la o casă de oaspeţi, lăsându-l în custodia gazdei. Mai mult decât o concluzie firească ce se desprinde, merită a fi scoasă în evidenţă, deoarece Domnul intervine întrebând: “Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari”? (Luca 10,36), pentru ca răspunsul firesc, logic și fără întârziere să fie rostit: “Cel care a făcut milă cu el”, iar Domnul, auzindu-l că a dat răspunsul cel bun, îl încurajează spunându-i cu blândețe: “Mergi şi tu şi fă asemenea!”. E cât se poate de adevărat că problema aproapelui și cea a milei față de el, ne vizează în mod permanent, pentru că moștenirea vieții veșnice fericite sau a Împărăției lui Dumnezeu e problema continuă a tuturor generațiilor de creștini ortodocși, care caută, la modul pertinent și smerit, să se pătrundă de tot ceea ce trăiesc și să legitimeze sensul clipelor trăite în smerenie.
Bunul Samarinean este neasemuitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos
Cu toții vom desluși că Parabola din Evanghelia Duminicii acesteia, pe cât de expresivă și chiar tulburătoare, pornește nu de la o întrebare de conștiință, ci de la un gest de josnicie sufletească a unui învățător al Legii, care ne spune că aproapele nostru e străinul de lângă noi, față de care trebuie să ne comportăm cu simțămintele de conștiință ale inimii. Dar, noi trebuie să ne trezim la realitatea revelată a credinței, pentru că esența mesajului Evanghelic al acestei Duminici se află în modul de a se manifesta al samariteanului, care nu trece de cealaltă parte a drumului, atunci când îl vede pe “străinul” pe jumătate mort, ci, i se face milă de el, se simte mișcat și îndreptat spre milă, ca o mișcare interioară din care vedem că reies toate faptele de mare noblețe ale milostivului samarinean. Să reflectăm cu multă luare aminte, deoarece Hristos Dumnezeu, prin tot modul de a construi parabola, răvășește într-o mare măsură buna încredere în el a învățătorului de Lege, un slujitor care îl numește “Învățător” pe Hristos, dar nu la modul profund și evlavios, ci, la modul persiflant și fățarnic. Să privim cu atenție faptul că în călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat al zilelor noastre, iar în tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii, iar mai înainte de toate, căpetenia lor, diavolul, fără să trecem prea ușor peste aspectul că în preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. În Bunul Samarinean se deslușește neasemuitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a arătat lumii că El este Lumina și Iubirea nedespărțită! Potrivit cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos adevărata Iubire izvorăște din credință! Pentru că există şi o falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă, dar Hristos Domnul a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţimi celeste, dovedindu-ne că Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge “după măsură” ca un joc de foc…de paie, mai ales că această iubire nu înseamnă să iubeşti doar două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge granițele stihiei și ale ispitelor, destramă legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul şi te face să-i spui cu mult curaj și chiar cu demnitate: “În numele lui Dumnezeu, te iubesc”! Pe acest drum a păşit şi această Cale ne-a arătat-o Hristos Mântuitorul, pe aceasta au păşit cei doisprezece Apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe aceasta au trudit și s-au jertfit Părinţii Bisericii și s-au înălțat întru slavă toți sfinţii!
“Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci”?
În Parabola Evangheliei acestei Duminici găsim un îndemn la milă şi iubire, pentru că Dumnezeu înseamnă Iubire, iar din acest izvor nesecat de iubire l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său să fie dăruitor de iubire, pentru că acesta este rostul cel mai înalt al vieţii noastre, iubirea. E bine să ne întrebăm, oare, ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar însemna căminul sau casa în care locuim fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire? Cum s-ar putea imagina acestea fără iubire? Iar, dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci, unde mai este rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea adevărată? Cu siguranţă, dacă n-ar fi iubire, nu s-ar mai naşte oameni pe pământ, fiindcă Iubirea este marele sens al existenţei omenești, iar fără acest sens, toate dispar aievea şi nici nu pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar această lipsă este urmată de suferinţă, când totul dovedeşte că ura este o stare anormală a vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat de diavol este păcatul urii și al dezbinării, diavolul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, care ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea nețărmurită! Ne place să spunem că am progresat în tehnică, în maşini, în lumini orbitoare, dar e numai un progres material, ştiinţific, economic, comercial, pentru că dincolo de acestea rămâne goliciunea sufletului. Dacă progresul este iubirea şi lipsa ei înseamnă ura, când Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, să nu ne mirăm că tuturor ni se va da un mare “zero la purtare” și la credință! Știm că în timpul prodigioasei Sale activităţi pământeşti în chip văzut, la Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu în puţine rânduri au venit oameni de diferite vârste sau stări sociale pentru a-I pune întrebări la care ei nu aveau răspunsuri care să-i mulţumească. Nu de puține ori veneau cu intenţii bune, dar alții îl întrebau ca să-L ispitească, pentru că unii căutau să-l prindă în faptă sau cuvânt ca să-L piardă! Iată, Pericopa Evanghelică din Duminica a 25-a după Rusalii luată din Evanghelia de la Luca 10, 25-37, ne redă o asemenea întâlnire, când la Iisus Hristos vine un învăţător de Lege ispitindu-L cu întrebarea: “Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci”? “Ce este scris în Lege? Cum citeşti”? Dar, legiuitorul s-a dat de gol, deoarece venise ca să încerce, să-L ispitească pe Iisus, Cel Care aduce o milă pornită din comuniunea și dragostea desăvârșită a Prea Sfintei Treimi, Care nu a creat lumea ca să Se distreze, așa, ca pe un experiment, ci pentru ca să o păstreze în dragoste și în adevăr, în viața harului dumnezeiesc pentru veșnicie. Tocmai din acest motiv, Domnul arată că granițele Legii, date tot de către El, dar pentru oamenii trăitori în alt context istoric, încă strâmte, trebuie extinse la maximum, pentru că El face întreaga umanitate părtașă dreptei credințe, cea care ne arată că El este Lumină și Iubire nedespărțită!
Pilda samarineanului milostiv este una dintre cele mai nepracticate
Dar, atunci când te mărturisești a fi un credincios, un slujitor, un om al lui Dumnezeu, care Îl cunoști pe El și nu demonstrezi, prin fiecare clipă a vieții tale, că tu ești altcumva sau altcineva, cu o altă perspectivă, care nu se pierde prin noroiul simțămintelor și al afacerilor maladive ale lumii, te dovedești a fi, de fapt, un om care doar își imaginează că e om credincios.
Poate că mulți dintre noi ne imaginăm, din plin, că suntem niște ființe angelice, pure, nevinovate, niște prețioși sfinți ai lui Dumnezeu când în realitate suntem niște ipocriți și niște perverși demni de compasiune! Semnul secularizării omului în ființialitatea sa dovedește că interiorul lui este violenţa atât de prezentă astăzi peste tot în societate. Omul care nu îl mai are pe Dumnezeu în el, nu se mai poate stăpâni, nu se mai poate controla. Fără efectul scontat sunt pedepsite faptele exterioare care se produc în societate, dacă nu se coboară la cauza principală a acestor violenţe care vin din adâncul sufletului omenesc! Multe lucruri nemilostive se întâmplă, deoarece în momentul în care omul nu mai crede şi nu Îl mai vede pe Dumnezeu, rămâne robul patimilor din fiinţa lui. Dumnezeu a sădit în om nişte tendinţe către El, care se concretizează în virtuţi: credinţă, nădejde, iubire şi multe altele. În momentul în care te secularizezi, adică rupi cu totul legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, pragmatic și întristător de concret, iar în locul virtuţilor apar patimile! Pilda samarineanului milostiv este una dintre cele mai cunoscute, dar nu şi înţeleasă, şi mai ales nepracticată dintre parabolele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Poate că acest lucru se datorează faptului că suntem din ce în ce mai atraşi de formele comode ale trăirii religioase, că trăim într-o stare continuă de suspendare, de neimplicare, ceea ce cauzează grave dezechilibre şi frustrări spirituale care se regăsesc în perpetuarea crizei morale!
Profesor, Vasile Gogonea
