A fost o întâlnire emoţionantă şi s-au depănat amintiri din şcoala de odinioară, din vremea anilor de liceu, pentru tinerii veniţi duminică la Grupul Şcolar Industrial din Ţicleni, fiind prezenţi, din păcate, doar unii dintre cei care acum zece ani susţineau examenul maturităţii şi porneau cu elan tineresc să-şi croiască un drum în viaţă.
Am fost oarecum surprins de faptul că din cele trei clase, câte au încheiat cursurile în anul 2000, au fost prezenţi ceva mai puţini decât efectivul complet al unei clase de douăzeci şi cinci, pentru că restul, din diferite motive, au absentat la strigarea catalogului.
Până şi unul dintre diriginţi a lipsit, dar, peste toate acestea, putem afirma că în glasurile emoţionate ale tinerilor prezenţi am simţit bucuria celor strânşi laolaltă, împreună cu câţiva dintre profesorii lor, printre care am avut cinstea să mă număr şi eu, deoarece atunci, la cumpăna veacului, încă mai deţineam şi funcţia de director al instituţiei şcolare. Le-am ascultat cu atenţie destăinuirile de suflet, cu împlinirile şi mai ales cu lipsurile resimţite, unii dintre ei fiind căsătoriţi şi chiar cu copii, iar alţii, încă înotând în oceanul necunoscut al autodefinirii, neîndrăznind să vorbesc despre „autorealizare”, pentru că acele cuvinte ale unuia dintre ei, care spunea că „am încercat să fac ceva pentru viitor şi nu m-am gândit la prezent”, cred că a constituit premisa de la care am pornit în redactarea acestui material pentru „Gorjeanul”!
Oamenii se schimbă, aşa cum se schimbă vremurile
Poate n-o să vă vină să credeţi, dragi cititori, dar 14 dintre cei 23 de absolvenţi care au luat loc duminică în bănci, lucrează acum în străinătate, în Italia, în Spania, în Austria sau în Franţa, practicând o serie de profesii care le asigură câştigul necesar unui trai decent! Din mărturisirile tinerilor care şi-au deschis pentru câteva clipe sufletul, am reţinut faptul că fuga de sărăcie este principalul factor care a determinat în ultimii ani valurile de migraţie în rândul tinerilor români, iar când mă gândesc ce a însemnat vreme de peste o jumătate de secol Schela de producţie petrolieră de la Ţicleni, mintea mi se cutremură şi se îndreaptă neverosimil către afirmaţia lui Traian Băsescu, cel care îi îndemna pe români, să migreze spre meleaguri străine. O tânără care afirma că “oamenii se schimbă, aşa cum se schimbă vremurile şi cum toate se schimbă”, cred că a realizat faptul că în lipsa banilor, românii aleg calea străinătăţii fără ezitări prea mari, mai ales atunci când au deja prieteni sau rude care le pot uşura găsirea unui loc de muncă şi le pot oferi un adăpost sigur în primele zile ale prezenţei lor în spaţiul comunitar. Se pare că în acest moment, aproximativ trei milioane de români trăiesc în afara graniţelor ţării, emigraţi definitiv sau temporar, iar dacă înainte de 1989 numărul românilor care au ales să plece 
în străinătate a fost foarte mic, iar motivul principal a fost fuga de sistemul politic, în perioada 1990-1992 a avut loc primul val de migraţie şi a aparţinut cetăţenilor români de origine maghiară şi germană, care au ales să plece la familiile stabilite deja în aceste ţări. Din 1992, pe fondul contextului economic extreme de confuz şi accentuat birocratic şi obtuz, a început miraţia românilor interesaţi de un venit financiar mai mare şi dezamăgiţi de climatul politic existent în ţară. Nu încape îndoială că principalele efecte ale acestui fenomen al migraţiei s-au observat în economie şi în societate, în ansamblu.
Am fost marcat de cuvintele lui Bogdan Făină
Trebuie să recunoaştem că sunt şi o serie de aspecte pozitive legate de emigrarea românilor, concretizate în banii trimişi familiilor din ţară şi în efectele care derivă de aici, cum ar fi, spre exemplu, un trai mai bun, o maşină, o casă nouă, poate chiar asimilarea unui gen de mentalitate occidentală, noi competenţe civice şi lingvistice, gândire liberă, dezvoltarea spiritului de afaceri, încrederea în forţele proprii, asociate cu o viziune schimbată asupra vieţii. Nu pot fi neglijate, însă, o serie de efecte negative, cum ar fi: dorul de casă, un sentiment al îndepărtării de locul natal, care duce la deprimare, lipsa familiei şi a celor apropiaţi, excluziunea socială, lipsa de socializare, un climat bazat pe individualism şi chiar pe exploatarea forţei de muncă, de ce să ne fie teamă de un asemenea termen, la unii chiar de o răceală faţă de familie, un gen de aroganţă cristalizată pe acea piramidă a miliardelor de euro aduşi de către românii emigraţi. Dacă avem în vedere sumele de bani trimise de către emigranţi la familiile din România, pentru anul 2008, poate fi estimat un total de 5,156 de miliarde de euro, iar pentru anul 2009, pe fondul crizei economice, se pare că suma a scăzut considerabil, la puţin peste 3 miliarde de euro, iar la nivelul Uniunii Europene, ţara din care s-au trimis cele mai mari sume de bani, 4,820 miliarde de euro, a fost Spania, unde, de altfel, trăiesc peste un milion de români, fiind cea mai mare comunitate din UE, alături de cea din Italia. Am fost profund marcat de cuvintele lui Bogdan Făină, cel care mi-a destăinuit câteva dintre gândurile sale, pentru că el lucrează acum în Austria, împreună cu soţia Crina, iar în ţara lui Johan Strauss, îmi spune că s-a născut şi bibeloul de fetiţă de numai doi anişori, Crinuţa, pe care familia prietenului meu a adus-o la festivitate chiar în cărucior. El, împreună cu soţia, a făcut şi fotografiile prilejuite de întâlnirea de duminică şi îmi spunea că preţul plătit de românii care au ales să plece la muncă în străinătate nu este asumat doar de către aceştia, pentru că impactul se resimte la nivelul întregii familii, iar de multe ori, când pleacă şi soţul şi soţia, copiii sunt primii afectaţi de ruptura familiei.
O întâlnire cu o rezonanţă sufletească deosebită
Indiferent dacă este vorba despre soţie, cu şanse mari la un loc de muncă în menaj sau la îngrijirea persoanelor în vârstă, sau despre soţ, cu şanse mari în domeniul construcţiilor, despărţirea afectează familia în aceeaşi măsură. Se pare că una dintre caracteristicile migraţiei româneşti este legată de faptul că se preconizează de către familie să fie una temporară, de la 2 până la 5 ani, timp în care soţul, sau ambii soţi plecaţi reuşesc să strângă o sumă de bani prin care să îşi susţină familia rămasă în ţară. Pentru că suntem, aşa cum suntem, iubitori de glie, tinerii care au vorbit la întâlnire, au apreciat că emigrarea definitivă nu este un element dominant pentru români şi prea puţini sunt cei care decid să facă acest pas, pentru că majoritatea consideră plecarea în străinătate, doar ca pe o etapă temporară. Unul dintre băieţi, Marius, cel care s-a ocupat mult şi cu organizarea întâlnirii, aprecia că impactul despărţirii şi al greutăţilor întâmpinate pentru cei care aleg calea străinătăţii se reflectă, în primul rând, în deteriorarea relaţiei dintre soţi, dar, mai ales a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Dintre luările de cuvânt ale profesorilor, mi-au reţinut atenţia spusele distinsului profesor, Constantin Şofei, cel care mărturisea după încheierea “strigării” catalogului, că a participat la “o întâlnire cu o rezonanţă sufletească deosebită” pe care tinerii prezenţi cred că au trăit-o “la cea mai înaltă tensiune” a vibraţiei emoţionale! Copiii de odinioară şi tinerii care vor porni de acum spre meleaguri mai îndepărtate, în ţară sau în afara ţării, cu toţii şi-au dat întâlnire seara, la o masă festivă la Hotelul…”Sara”, unde au jucat şi au dansat, au discutat despre viaţă şi au retrăit clipele anilor de liceu şi ale banchetului de acum zece ani! La fel ca şi ceilalţi dintre colegii săi, prietenul meu Bogdan, îmi spunea că peste două zile se va întoarce cu familia în Austria, acolo unde munceşte de aproape trei ani, iar nouă, cei rămaşi acasă, nu ne rămâne decât să ne întrebăm retoric: unde eşti tu, Românie, cu copiii tăi cu tot?
Prof. Vasile GOGONEA
