De multe ori, suntem în situaţia de a invoca pe un ton vexat şi cu accente patetice o serie de aspecte ale situaţiilor cu care se confruntă societatea românească în plan educaţional, dar uităm, până la nivelul unei amnezii patologice, că în lumea contemporană, un gen de “nebunie disperată şi dispersată” accentuează graba
către toate păcatele lumii acesteia, că se ivesc tot mai accentuat frustrările care ne împiedică să respectăm legile omeniei! Personal, cred că în legile acestea, aş include respectul necenzurat pentru societatea în care trăieşti, faţă de familie şi faţă de condiţia ta de om, pentru că în sistemul nostru educaţional, de fapt, ne interesează educarea fondului bun al omului şi antrenarea lui pentru situaţiile dificile ale vieţii!
Constatăm că societatea condusă de structurile sale formale, unite sub aceleaşi principii, în care nu-şi are loc sufletul omului sau spiritul consacrat, nu promovează adevăratele valori ale vieţii, ci, tot ceea ce ridică vectorii monetarismului la rangul de principiu definitoriu al existenţei sau bucuria nebunească de a te bucura de răul altuia. Dar, oameni buni, o valoare adevărată n-are nevoie de publicitate mascată, bazată pe interese, şi mai puţin pe promovarea valorilor reale!
Când nu realizăm cât de „nebună“ este lumea în care trăim!
Poate că aceasta este lumea dezumanizată care vedem că a luat-o pe un drum greşit demult, chiar de acum 2.000 de ani, când mulţimea înfuriată a trebuit să aleagă între Hristos şi Barabas, alegând să-l sacrifice pe Mântuitorul Iisus Hristos. Este cazul tipic şi fundamental care demonstrează că între adevăr şi minciună, între spirit şi materie, lumea a sacrificat adevărul sau spiritul, alegând minciuna şi efemerul bazat pe un interes mercantil. Pentru aceasta, cred că e bine să învăţăm din greşelile istoriei şi să alegem adevărul, când îl recunoaştem, chiar dacă e dureros, condamnând minciuna, pentru că numai adevărul este cel care ne întăreşte trupul, sufletul şi spiritul, doar pentru că se întâmplă ca în multe situaţii rostirea adevărului să devină un risc asumat! Iar dacă Parlamentul României ajunge să reflecte una dintre “culmile disperării” acestui popor, merită să ne punem întrebarea, dacă această situaţie legitimează o situaţie democratică sau dacă democraţia mai are o valoare autentică pentru Adrian Sobaru, cel care a ales o formă extremă de protest care ne conduce la expresia lui J.P. Sartre, când spunea că “viaţa nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât viaţa”, totul pare că accentuează concluzia că nici problemele personale ale omului, nici problemele grave ale ţării, nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructive sau prin gesturi disperate. Oricum, trebuie să recunoaştem că gestul sinucigaş al lui Adrian Sobaru a creat o situaţie din care toată lumea iese cum nu se poate mai prost, pentru a completa clişeul negativ al unei ţări aflate în “criză de umanitate”. Desigur, cum e firesc, primul iese prost Guvernul şi proasta administrare a crizei, măsurile drastice de austeritate, suspiciunea de corupţie şi incompetenţă care au provocat o escaladare a disperării publice, al cărei exponent a devenit, în 23 decembrie, electricianul de la TVR. Culpabilizarea guvernanţilor a fost, de altfel, un „obiectiv” explicit al protestatarului care şi-a „dedicat” gestul premierului Emil Boc şi „portocaliilor” care „ne-au distrus viitorul” şi ne promit soluţii pierdute în ceaţă! De fapt, cred că suntem cu toţii, în prezent, martorii unei lumi grăbite, care uită, în iureşul care a cuprins-o, că merită să mai trăiască în ritmurile fireşti ale existenţei umane. Rapiditatea cu care se petrec lucrurile pare să îndreptăţească afirmaţiile că trăim într-o “lume nebună”, fără să realizăm cât de „nebună“ este lumea în care trăim, ce înseamnă psihozele sociale şi cât de dificil ne ste să definim normalitatea în contextul actual!
Este o formă de a fi “pe culmile disperării” şi ale “dispersării” fiinţei umane!
Dacă analizăm cu atenţie şi pe criterii ştiinţifice, chiar psihoterapeutice această problemă, cred că psihozele sunt numai partea cea mai gravă a nebuniei în care se zbate lumea de azi, pentru că sunt şi alte forme ale nebuniei, cu aspect mai puţin dramatic, dar care sunt mai importante pentru evoluţia omenirii, decât se dovedesc psihozele, mai ales că suntem într-o perioadă în care această nebunie, nu psihotică, pentru că aceasta se dovedeşte mai puţin spectaculară, a luat un avânt aşa de mare încât lumea se întreabă dacă omenirea nu a înnebunit de-a binelea, ca să utilizăm o expresie aparent paradoxală! În situaţii atipice, poate că unii dintre noi ne amuzăm când ne referim la momentul când începe nebunia, care e tragic-comică, bufă, parcă desprinsă dintr-o piesă de teatru, când avem doar impresia, repet, doar impresia, cât de normal poate părea şi cel mai anormal om. Sunt multe poveşti parcă desprinse din ficţiune, care-ţi arată, până la sfârşit, că feţele nebuniei sunt multiple, că uneori sunt pline de haz, alteori sunt pline de sânge, adesea sunt banale sau bine conturate, ca să nu mai amintim că sunt cazuri în care acestea au un pronunţat aspect filosofic, în detrimental celui medical sau psihoterapeutic. Aş putea spune că în momentul de faţă domneşte un spirit haotic şi noi nu ştim ce este nebunia, cum se defineşte un om nebun şi, mai mult, eu cred că nici nu trebuie să ştim. Sarcina noastră, ca psihologi sau ca oameni care studiază fenomenul este aceea de a şti mai puţin ceea ce este nebunia, ci, de a descifra mai mult, ceea ce nu este ea, ceea ce ne apropie de starea de normalitate. De multe ori constatăm că bolile psihice sunt riguros şi temeinic sistematizate, în timp ce normalitatea nu este luată în seamă, doar pentru că bolnavul se dovedeşte mai previzibil decât omul normal. Acesta este sechestrat şi drastic păzit într-o cuşcă din care nu poate ieşi, de unde se naşte drama existenţială, pentru că ne apare ca o pasăre care nu poate zbura, iar omul e un condamnat la o anumită soartă. Aşa cum subliniază specialiştii, boala psihică este unul dintre aspectele existenţei umane, este o formă de a fi “pe culmile disperării” şi ale “dispersării”, ale disoluţiei fiinţei umane, iar în psihiatrie, când ajungi să delimitezi foarte bine normalul şi anormalul, devii deja un filosof al specialităţii şi al mijloacelor terapeutice.
Pornesc de la premisa că „normalitatea este o convenţie“!
Aş dori să pornesc de la premisa că „normalitatea este o convenţie“, că de multe ori este dificil să delimitezi unde se termină normalul şi unde începe anormalitatea, că e mult mai delicat să întreprinzi o anume dialectică a indivizilor din punctul de vedere al unui om total depăşit de situaţie! Iată, spre exemplu, cred că atunci când analizezi gestul firesc de a dărui cuiva un lucru, de a-l ajuta la nevoie, poţi constata că există oameni care dăruiesc din nevoia de a da, pentru plăcerea de a da, care nu se gândesc la ei când dau dezinteresat, iar aceştia sunt foarte puţini. Cei mai mulţi dau ca “să se pună bine cu Dumnezeu”, dar, există persoane care dau din ambiţie, ca să fie “bine”văzuţi, ceea ce nu-i împiedică să afirme că sunt multe motive pentru a da cuiva un lucru, iar unul dintre ele este chiar…prostia!
Nu intenţionez să zugrăvesc un un tablou al raporturilor pe care omul le are cu lumea, ca un exerciţiu tulburător prin care să putem demonstra că raportul între normal şi anormal este atât de suplu, iar normalul nu este ascuns nici de o parte, nici de alta, încât pare normal că trebuie să iei lucrurile ca atare. Când încercăm să conturăm ceea ce înseamnă normalitatea, mulţi ne gândim la un anumit stil de viaţă sau chiar la anumite reguli de conduită, dar trebuie să recunoaştem că respectarea acestora nu implică deloc „normalitate“ în sensul clasic al termenului, cât presupune un minimum de comportament nenociv, pentru că nu poate să fie normal un criminal, dar şi acesta poate să fie “normalizat” prin mijloace adecvate. Departe de mine gândul să fabulez sau să mă întreb cât de normali sau de anormali sunt vicioşii, dar, în opinia mea, normalitatea înseamnă ceea ce este acceptabil la un moment dat într-o anumită societate.
Ne interesează educarea fondului bun al omului!
Chiar acceptând şi lucruri foarte puţin obişnuite pentru noi, trebuie să fim foarte atenţi asupra modelului care-l face pe om să iasă în evidenţă, să se afirme pe criterii normale, câtă vreme normalitatea se dovedeşte o simplă convenţie socială, cum ar spune Diderot. E foarte dificil să dai diagnosticul de normalitate, câtă vreme poţi defini cu savoare şi chiar cu ostentaţie ceea poate să însemne anormalul, când spui că un individ e hoţ, că-i beţiv, că-i prea religios sau ateu fanatic. Dar normalul poate să fie anost, dominat de platitudine şi de repetiţie univocă, pentru că esenţial mi se pare să respecţi legile omeniei, iar în legile acestea aş include respectul pentru societatea în care trăieşti, faţă de familie şi faţă de condiţia ta de om.
Pe noi, cei care lucrăm în sistemul educaţional, ca şi pe aceia care activează în psihiatrie, ca în toate meseriile, de fapt, ne interesează educarea fondului bun al omului şi antrenarea lui pentru situaţiile dificile ale vieţii, chiar dacă subliniem că societatea contemporană este cuprinsă de o nedisimulată criză a nebuniei! Psihologii şi sociologii sunt cu toţii de acord că societatea se află pe o pantă descendentă sub aspect mental! Se poate vorbi de atitudini de anomalie, de anormalitate, chiar de “anomie socială”, cum spunea Durkheim, pentru că apar tot felul de manifestări anormale, care reprezintă un avertisment foarte serios pentru prezent şi pentru viitor.
După părerea mea, societatea este cuprinsă de această criză, care-i mult mai gravă decât criza economică, având o legătură nemijlocită cu ea, dacă pornim de la premisa că întotdeauna sărăcia este mama tuturor viciilor, iar bogăţia este mama multor păcate. Şi-atunci, când intervin mari disjuncţii, schizofrenii între societăţi, neapărat ajungem în pragul nebuniei sau ne comportăm nebuneşte, ceea ce conduce la concluzia că în vremurile noastre, societatea nu are nevoie de schimbări dictate de sus, de noi legi, ci este nevoie de o luptă împotriva maleficului. Iar acest lucru se poate face doar prin “trezirea” fiecăruia dintre noi, lucru care nu se întreprinde cu armele distrugerii, ci, folosind “o cheie” cu care să deschidem poarta cunoaşterii adevăratei existenţe şi să trezim curajul şi voinţa neclintită de a acţiona, având o încredere nestrămutată în intuiţiile şi în sentimentele noastre benefice!
Prof. Vasile GOGONEA
