Volumul, apărut anul acesta în colecţia Hohote realizat de Grig M. Dobreanu, cu sprijinul lui Nelu Vasile, se bucură de o prefaţă a criticului ultracompetent Ion Trancău şi fireşte de „un studiu critic şi autocritic despre contribuţia gorjenilor la propăşirea epigramei” întocmit cu totală pricepere de acelaşi Grig M. Dobreanu, recunosc, punctual şi sintetic.
Criticul care sunt se autoreprimă, în favoarea acestor consideraţii şi simple note de subsol, dacă vreţi, augmentative ori „instigatoare” la o lectură de plăcere, căci şi scriitura este una bazată pe acelaşi principiu producător-receptor.
O epigramă semnată de Tudor Arghezi nu poate fi decât cu tâlc sau cu haz. Căutându-i definiţia, epigramiştii au utilizat inspiraţi tot soiul de metafore: „castană ce la foc (cel al creaţiei, nu?) se împlineşte” (Viorel Avram), „proiectil pregătit minuţios, cu trei versuri de trotil, iar al patrulea-focos!”, focosul fiind poanta care declanşează râsul de nelipsit ca treaba să fie „explozivă” şi gătată (Ion Cănăvoiu); „patru versuri vii, tenace,/ cu căpşună peste tort!/ Ceea ce la mine-mi place,/ dar la alţii nu suport!” (N. Giorgi-Camacio). În genere, epigrama „pentru-autor e gen major,/ o critică pentru-ndreptare,/ pentru vizat e gen minor/ ce la el n-are căutare” (Mircea I. Gh. Ştefănescu). Iar la concursurile de epigramă „oricine-ar fi la jurizat/ de rezultat se face caz./ Când unul este premiat/ un altul moare de necaz” (Nelu Vasile). Oricum, „în lumea asta trecătoare/ c-o existenţă tot mai ternă/ în care şi speranţa moare/ doar epigrama e eternă”(Nelu Vasile). Şi „ca epigrama să rămână,/ nu-i numai scriere de mână,/ căci se reţine doar esenţa/ se scrie cu inteligenţa.”(Adrian Becherete).
Propunerile lui Grig M. Dobreanu se bazează, ca-n romanul lui Marin Preda – deopotrivă pe trecut (a se citi – tradiţie) şi pe prezent (a se citi transdiţie), căci în aceste distihuri şi catrene, risipite prin veacuri de atâta caractere vertebrale (a se înţelege posesoare de demnitate şi libertate spirituală) au pus, în paradis (ori – de ce nu? – şi în infern, sau mai ales în infern – vorba lui Ivan Turbincă) de-o agapă cu… epigrame şi transtemporală.
Gestul era imperativ şi s-a găsit un imperator stăpân pe uneltele sale care l-a şi săvârşit. Epigramele antologate au calitatea intrinsecă de a biciui, de a flagela, de a catartiza, de a stârni hohote, de a indicia, de a eradica ş.a.m.d. toate păcatele: individuale şi/sau transindividuale (adică sociale). Practicând tehnica flash-ului, mereu transversal, epigramistul gorjean are – cum ar edicta Arghezi – „adâncime şi protest”, „revoltă şi sămânţă intelectuală”.
Dacă-l întrebi ce cărţi a citit, epigramistul îţi va surâde enigmatic: Cartea Naturii şi Cartea Firii, Cartea Cărţilor şi Cartea Necărţilor, căci el mereu cârteşte muşcător-binevoitor, superior-concesiv: „Când văzu cartea aseară,/ Galben ca turta de ceară,/ „Spânzuraţi – a strigat moşul/ Autorul, nu… cocoşul!”” (Nicolae Brădişteanu: Lui Tiberiu Iliescu, pentru volumul „La cocoşul spânzurat”); „E-n mare secetă umorul,/ cum de ne dai doar picături?/ Maestre Nae, noi, poporul,/ vrem ploaie cu fulgerături”(Ion Brâncuşi-Coteţ: Lui N. Mihu, la volumul „Picături de umor”); „Spre altarul artei sacre/ ai făcut doar Primul Pas./ Oh, să nu faci mutre acre/ de te-ntreb: Cât ţii popas?” (Gheorghe Grigurcu: Lui Mircea Radu, dramaturg care a scos volumul de debut „Primul pas”).
În încheiere, ţin să subliniez prestanţa în volum a unor nume trăitoare încă printre noi: Dumitru Dănău, Nicolae Dragoş, George Drăghescu, Geo Filiş, Viorel Gârbaciu, Valentin Groza, Grigore Haidău, Grigore Lupescu, Horaţiu Mălăele, Vasile Ponea, Nelu Pochea, Iancu Popescu, Spiridon Popescu, Florian Saioc, I.D. Sicore, Ion Trancău, Nelu Vasile, Grig Marian Dobreanu şi, cu voia dumneavoastră, Ion Popescu-Brădiceni, cel care a redactat, în versuri, şi un sonet ca substitut de postfaţă: „Nu sunt epigramist dar sunt poet./ Iubesc abstractul din concret./ Pe când concretul din abstract/ încheie cel mai dulce pact/ ba cu ideea, ba cu poanta,/ încât fiinţa-mi râde-ntruna./ Tot adevărul biruie minciuna,/ urâtă, nesărată, toanta!// Ei şi ce dacă! Scriitura fină/ stă şi-n distih şi în catren,/ când, pe-al albinelor polen,/ cuvintele se scaldă în lumină/ ca să-şi răsfeţe cititorii-n zbor/ al minţii şi cu-o salvă de umor”.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, preşedintele Cenaclului „Columna”
