Doru V. Fometescu este un poet deja maturizat poetic/stilistic. S-a luat pe Sine în posesie, se revendică din astre şi locuinţei în paradisul terestru, fiindcă din cel ceresc a evadat. Unde? Unde altundeva, dacă nu în Scriitopia, ca orice creator şi iluzionist care se respectă.
Arta ca iluzie şi ritual orfic al vieţii – aceasta este una din temele frecventate de Doru V. Fometescu. Până şi mirabilele, delicatele desene ale lui Florin Gheorghiu care m-au reîntors la caligramele lui Guillaume Apollinare, trădează acest pitagorism ascendent în cultul apolinico-dionisiac. Toată această magie a cuvântului îşi are obârşia în funcţia primordială a logosului ca întrupare a cosmosului. Arta, ca iluzie a vieţii, transcende umbrele lui Platon, simulacrele, spre a le imprima farmecul inefabil al aparenţelor (goeteia) / al transaparenţelor mai precis, întru deja instituita „tradiţie” a transmodernităţii autohtone. Catharsisul, conjugat cu scrierea acromatică, are menirea, are funcţie purificatoare, ceea ce denotă o aporie transfigurată: dintre caracterul orfic şi mentalitatea apollinică, dintre mister şi aletheia.
Artele po(i)etice ale lui Doru V. Fometescu circumscriu o plajă mitică, transferată în logos, densă, pe „nisipul” infinit al căreia (a se citi: eternitatea clipei – n.m., I.P.-B.) îi înalţă, ca-ntr-un univers ondulat (spaţiul mioritic blagian), arhetipurile. Volumul se şi deschide ex abrupto cu „rostogolirile” lui Sisif, însă întreaga „risipire” transmetaforică Vizează reunirea apolinicului şi a dionisiacului într-o imensă resursă inepuizabilă.
Sigur că, în Marea Trecere, poetul e un semănător de vise, un peregrin „până-n Olimp, la zei”, un risipitor şi un dezgrăditor doritor să afle „noima bătrânului cuvânt/ din negura unui răstimp buclat” (Dezgrădiri).
Doru V. Fometescu vrea, de altfel, un proiect „precum un basm/ amestec de iubire şi entuziasm” „cu nişte vechi rostiri mustind idei” şi „slove înmugurind ritmuri primordiale”. „Cu duh de împrumut divin îndepărtat” au(c)torul „columnist” încearcă desigur, la rândul său, „redarea Dorului din Har, viu dat”.
Asemenea autodelimitări, autodefiniri, autocunoaşteri ale propriului arsenal tehnosferic şi noosferic m-au determinat să-i dau credit în alb celui care într-o alcătuire metapoezească precum „Dezmărginiri – Ieşirea din Paradis” îşi propune „reaşezări în tumult” ori „desferecări din vraja lumii”, „bonom, surâzător şi peste lucruri/ într-un climat de tensiuni flămânde”, „îndărăt la Datină”, la arhetip adică, la imaginea fondatoare, haosmică şi abia apoi cosmotică. O asemenea tensiune este cea dintre sacru şi profan, apoi o alta: dintre infern şi paradis (subconştient şi supraconştient); pe urmă, de pildă, cea dintre incantaţia magică şi tăcerea creaţiei care sălăşluieşte în Oul Facerii Dintâi. Pe această cale taumaturgică, într-adevăr Cuvântul e un leac. Pitagoricienii se foloseau de medicină pentru curăţirea organismului şi de muzică pentru tămăduirea (mântuirea) sufletului, bolnav psihic să zicem.
Aşa se face că Doru V. Fometescu e şi poet, şi chiar medic de profesie, a cărui credinţă în această concepţie fiziopatologică şi terapeutică integralistă se vădeşte a-i veni de minune şi pe măsură.
„Rostuind la frenezia clipei” deci (rostuirea reprezintă un concept noicanian care ne înlesneşte menţinerea în starea Kairotică dată „de valoarea contemplaţiei” şi în fine de „renaşterile din înţelesuri stranii”), Doru V. Fometescu se lasă condus de „însemne din astral” şi bine face, căci aşa se realizează „un construct ireal” străpuns cu punţi transimaginare; aşa se amuză Hazardul dar prin strategic verb fiind „întru Adevăr” (Constantin Noica).
Încă o nuanţă infinitezimală a acestui discurs metaliric şi liro-sofic prin excelenţă. „Zăbovirile” lui Doru. V. Fometescu se depun în athanorul rafinatului alchimist decis să descopere piatra filozofală, cristalul coloidal şi invizibil, incipitul absolut, Substanţa Simbolică Semiotică, supraindividuală, care, numai ea, îl integrează continuu pe individ „într-o ordine care îl transcende” (Mircea Eliade), în „metamorfoze sufleteşti”, „rebele”, „opţiuni nefericite” ori „real-i-zări prin eşec”. Acest „freamăt de metamorfoze” (trimiterile la Ovidiu şi la Kafka sunt la îndemână) consumă cu „vibraţiile de primăvară” într-o „libertate pluriformă”, trasând un „arc-en-cier” între „spovedanie” şi „alinare”, între „durerea vie a neliniştii” şi „resetarea” transhermeneutică.
Am scris, am transcris, mă opresc, cu senzaţia că nu am epuizat nimic! Slavă Domnului!
Ion Popescu-Brădiceni
