1. Şi ce mai face Clujul, frate Horia Muntenuş?
R: Una din preocupările de ultimă oră ale mai multor intelectuali clujeni este aceea de a propune municipiul transilvan la candidatura <<Capitală Culturală Europeană 2020>>. Mă număr printre cei sceptici.
2. Dar scriitorul acela po(i)etic, pe care îl ştiam eu, nu brâncuşiologul, la ce lucrează Domnia-Sa în prezent?
R: Lucrez la scenariul unui film artistic care va avea, la bază, basmul eminescian „Făt-Frumos din Lacrimă”.
3. Te rog, m-ai sedus deja. Intră în detalii!
R: Un muzician, angajat al unei mari filarmonici, aflat în situaţia unei răscruci meditative, va aluneca în illo tempore: acel misterios şi straniu eminescian basm invocat mai sus. Filmul se numeşte „Şapte inimi” şi în proiectul mei stă şi regia. Sunt nouă actori ai T.D. „E.G.” din Târgu-Jiu, şi nouă actori de la Cluj, alături de muzicienii Mircea Suchici şi prietenul său Cristian Ciomu. Într-un rol principal va fi distribuit actorul şi poetul George Drăghescu de la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”.
4. Te întorci, văd, cu plăcere, în Târgu-Jiu. În afară de Brâncuşi ce alt subiect te determină să revii?
R: Primul punct: prietenii mei dragi Ion Popescu-Brădiceni, co-manifestantul transmodern(ist), George Drăghescu, Sorin Călugăriţa, profesorul Dan Pupăză, eseistul şi literatul Zenovie Cârlugea şi alţii. Al doilea motiv: Teatrul „Elvira Godeanu”, care are o trupă de actori capabili să evolueze pe orice scenă europeană. Un al treilea scop: soarele Gorjului. Miracol şi Cale Regală.
– Mi-e dor, sincer îţi declar, de poezia ta atât de profundă şi directă. Îţi aştept măcar o autoconfesiune edificatoare în acest sens.
– Consider poezia apanajul adolescenţei şi al tinereţii când se întâmplă să ne atingă tâmplele poemele lui Blaga, sau ale lui Tagore. Cred în impresia că poezia e coroana înţelepciunii. Mereu am resimţit lirismul ca pe o suprarealitate. De aceea am fost atras şi sedus de metaforă ca de o magie şi poate că de aceea iubesc atât de mult discursul liric al unor Rainer Maria Pilke, Montale, Kavafis ş.a. Cu atât mai mult îi înţeleg pe „marii nebuni” ai poeziei universale François Villon şi Hölderlin. Idem pe Novalis şi Georg Trakl. Nu sunt deloc impresionat de evoluţia poeziei române care stă aşezată în reflectoarele postmodernismului. La fel ca şi tine, am resimţit acut nevoia de a reveni în cadrele tradiţionale ale poemului, adică ale emoţiei.
– Am ajuns volens nolens la transmodernism. Eşti ca şi mine promotorul unui manifest. Unde ne mai găsim, acum, cu această paradigmă contemporană?
– Paradoxal, împotriva tuturor evidenţelor, această paradigmă domină nevoile culturale contemporane. Nu este o ideologie, nu este doar un concept, este o străluminare (cum ar spune Martin Heidegger). Este un Dasein. Dl. Theodor Codreanu a explicat foarte bine în cartea sa „Transmodernismul” acest orizont al revelaţiilor spirituale specifice debutului de secol XXI. Am pornit toţi trei (T.C., H.M., I.P.-B.) dar şi alţii să definim transmodernismul în congruenţă cu transdisciplinitatea marelui savant Basarab Nicolescu: Abia prin transmodernism, omul se va mântui de angoasele descrise de Mircea Eliade cu privire la omul cu creierul spălat (a se citi postmodern).
– Şi în sfârşit. Nu pot uita că ai fost invitatul meu de onoare şi ai conferenţiat în faţa studenţilor noi de la U.C.B. Târgu-Jiu. Probabil intuieşti. Te invit în încheierea interviului nostru să te referi la „Brâncuşiul” văzut de tine hermeneutic şi semiotic!
– Din punct de vedere hermeneutic, avem în Constantin Brâncuşi un Mare trimis al tradiţiei în sensul invocat de Vasile Lovinescu şi de maestrul lui, René Guénon. Din punct de vedere semiotic avem de-a face în opera lui Constantin Brâncuşi cu o Mare Restauraţie a Formelor de expresie şi înţelegere a lumii neolitice, transplantate în timpurile moderne.
Ion Popescu-Brădiceni
