„Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi ale planetei, care-s înscrise într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale unei singure lumi”. (Emanuel Richter).
Luând ca exemplu Franţa şi Federaţia Rusă, ţări diferite prin valori, principii, cultură şi civilizaţie, în ce priveşte globalizarea, se pot face unele remarci.
Franţa, cu background-ul ei democratic, arhitect şi motor al unei paradigme europene liberale şi Federaţia Rusă, aflată într-o prelungită criză de identitate, care pare să-şi canalizeze energia caracteristică unui spaţiu emergent, în slujba unui proiect imperial anacronic unde, ca mai totdeauna, percepţia publică de află la mare distanţă de statistica economică şi de nuanţele sociale, analiza datelor numerice, metodele prin care cele două state reuşesc să se adapteze timpului şi viteza cu care o fac nu pot fi decât utile, Franţa şi Rusia fiind ţările care şi-au pus o amprentă puternică asupra devenirii noastre naţionale, influenţă care continuă. În consecinţă, cunoaşterea gradului lor de modernizare e o necesitate.
Fără a mai vorbi de colaborarea de natură politică, militară şi culturală cu statul francez care, de exemplu, în 2008-2009 ocupă locul patru la investitori străini în România (cu peste 6000 de firme), cu investiţii în industria auto, servicii financiare şi telecomunicaţii, reţele de larg consum. În aceeaşi perioadă, Rusia ocupa locul 17 la investitori străini (cu un număr de 331 firme, în domeniul materiilor prime, metalurgiei feroase şi neferoase, IT), ţară care pare tot mai interesată de parteneriate cu România (în domeniul energetic, petrol, gaze, depozite subterane, termocentrale şi centrale nucleare etc.), predilecţia investitorilor în aceste spaţii pentru anumite sectoare române de business corespunde specificului economiei lor naţionale.
Începând cu 1970, după criteriul indicelui de globalizare, compania A.T. Kearney, cu toate că nu are date… „la zi”, publică anual, în „Foreign Policy magazine” clasamentul celor mai „deschise” state ale lumii, luându-se-n calcul globalizarea economică, socială şi politică, care sunt detaliate după libertatea comercială, mișcarea liberă a capitalului, schimbul de informaţii, mobilitatea forţei de muncă, integrarea pe piaţa internaţională urmărindu-se integrarea economică, contacte sau date personale, conectivitate tehnologică etc., pentru a realiza o radiografie cât mai fidelă, pentru care se acordă diferite punctaje ale valorilor maxime şi minime, înregistrate de o ţară, notate cu 0 şi 1. Prin însumarea valorilor numerice obţinute, scorul final are-n vedere principiile pe care se bazează această analiză, care par să derive din combinarea opticii minimaliste a globalizării, cu cea maximalistă, vizând obiective şi efecte strict economice.
Pentru o imagine mai clară a gradului de dezvoltare a statelor lumii, credem că s-ar dovedi utilă citirea şi a altor elemente de referinţă (indicele competitivităţii, al dezvoltării umane, cel economic, social, politic, cultural), care credem că ar ajuta la înţelegerea evoluţiei fiecărei naţiuni.
O alternativă la indicele Kearney a apărut în 2011, atunci când compania Ernst&Young şi-a făcut public propriul indice al globalizării, care a evaluat primele 60 de ţări ale lumii, după deschiderea comercială, mișcarea capitalului, schimbul de idei şi tehnologie, mişcarea forţei de muncă, integrarea culturală etc.
În 2012 a apărut versiunea modernizată a grilei Kearney, cu elementele sale de noutate, de păstrare a celor trei linii de cercetare (integrare economică, socială şi politică), dar măreşte numărul statelor avute în vedere la 208. Metoda de evaluare perfectă este, însă departe de a se fi terminat, constatându-se, de exemplu, că integrarea globală se face diferit de la ţară la ţară, urmărindu-se şi interese naţionale în detrimentul altor ţări, ca trendul globalizării fiind condus de micile economii (Irlanda, Belgia, Singapore, Luxemburg), economiile statelor în curs de dezvoltare par a se înscrie într-un proces de integrare accelerat.
Franţa, de exemplu, în ciuda nesiguranţei generale, e o mare putere economică şi rămâne un membru de elită al comunităţii internaţionale, a treia putere nucleară a lumii, în care , în urmă cu şapte ani, serviciile ocupau 71% din PIB, industria 26%, agricultura 3%.
În ultimul deceniu, IT, telecomunicaţiile, serviciile pentru întreprinderi, industria cinematografică s-au dezvoltat. Franţa ocupă un loc fruntaş în turismul internaţional şi intern (75 mil. de vizitatori) = 6% din PIB, fiind urmată de industria auto, aerospaţială, chimică, farmaceutică, a căilor ferate, cosmetică etc.
În 2004, Franţa se situa pe locul secund la producţia mondială de energie, pe locuri fruntașe la exportul produselor finite, pe primul loc ca productivitate a muncii (în 2001 fiind şi principala ţară agrară a blocului comunitar – cereale, carne, vin, în general, produse agro-alimentare), ţară care atrage oameni de afaceri şi investiţii străine (din Germania, Italia, Marea Britanie).
Confruntându-se cu mari greutăți, în prezent economia Franţei înregistrează un recul (scăderea cererii, scumpirea materiilor prime, nefolosirea integrală a forţei şi capacităților de muncă, lipsa de investitori, creşterea tensiunilor sociale), turbulenţele de pe piaţa mondială ar putea să transforme Franţa în următoarea victimă europeană a crizei, care ar putea declanşa insecuritate socială, retrageri de capital, migraţia forţei de muncă.
Totuşi, crescător, trendul integrării franceze nu e alarmant şi dă speranţe. Realizările din 1978-1979, 1982-1983, 2000, 2004-2006, favorizate de diferiţi factori politici (interni şi externi), economici (extinderea preţurilor, preţul materiilor prime), sociali conving că „integrarea economică” este cea care determină, în principal, progresul, că „integrarea socială” se află, în creştere constantă (sau stagnează), fără ca, până acum să declanşeze o retrogradare a ţării, menținându-și şi nivelul foarte ridicat de „integrare politică” cea care, menţine statul într-o poziţie de top, integrarea globală cerând măsuri urgente de permanentă redresare economică, de explorare a noi pieţe etc., integrarea globală a Franţei situându-se la economie pe locul 45, socială, locul 10, politică, locul 2.
Federaţia Rusă
Economia rusă a suferit mutaţii dureroase în tranziţia ei de la modul planificat către economia de piaţă, la care s-au adăugat crizele interne (constituțională, a terapiei de şoc, războaiele cecene, corupţia, distrugerea sistemului bancar, lipsa investitorilor etc.). Recuperarea s-a realizat prin creşterea bruscă a prețului petrolului, explozia cererii de bunuri pe piaţa internă, ajutorul extern, noi politici etc., care au dus la creşterea economică (cu cca. 7%/ an), industria a crescut, ca şi investițiile, serviciile, agricultura etc. Actualmente Rusia se află pe locul 3 în lume la export de produse soft (după India şi China) , cu interes sporit pentru industria grea, a construcțiilor de maşini, industria metalurgică, a căilor ferate, extractivă, agricolă, fiind cel mai marte exportator de petrol şi gaze din lume.
Criza economică şi instabilitatea politică, corupția, scăderea preţului barilului de petrol au afectat doar tangenţial zona rusă, reușindu-se controlul inflaţiei.
Principalele probleme ale Rusiei au mobilizat conducerea care, prin programele de dezvoltare agrară şi a infrastructurii, de stimulare a inovaţiilor şi a exporturilor de produse finite, de atragere de fonduri externe, cooperarea cu UE şi SUA, reuşindu-se ca pe plan geopolitic Rusia să devină un actor principal şi o piaţă importantă pentru UE.
Creșterea, începând cu 1990, a valorii indicelui Kearney, în 2003 a atins valoarea asemănătoare cu a României. În Rusia, indicele referitor la globalizarea politică a crescut permanent, cunoscând perioade de evident avans economic, de deschidere politică internaţională. Dacă între 1994-2008 „integrarea economică” n-a avut o creștere spectaculoasă, cea politică a crescut, ca „integrarea socială” să fluctueze. S-a dovedit (a câta oară?) că integrarea economică are un rol important pe calea globalizării. Se cer implementate reforme structurale, încurajarea importului de tehnologii, activităţi generatoare de plus-valoare şi sporirea numărului locurilor de muncă. În 2012, Federaţia Rusă s-a clasat doar pe locul 47 la nivelul dezvoltării mondiale, la integrarea politică a obţinut 54,56%, la cea socială 66,96%, la cea politică 85,69%.
În felul acesta, Franţa şi Rusia trebuie să facă paşi mari pe scara globalizării (cu accent pe indicele de globalizare economică).
Între economiile celor două state există deosebiri de structură, organizare etc. cu răspunsuri specifice la provocările contemporane.
În 2012, Franţa, comparativ cu Rusia, a obținut punctaje mari la toate cele trei criterii, mai ales la gradul de integrare social-politică.
Criza mondială (în al treilea an consecutiv) a afectat, mai ales, economia franceză, evidenţiindu-se poziţiile conservatoare pe grila Kearney determinate, mai ales, de dinamismul politic internaţional al fiecărei naţiuni în parte.
Alexandru Colţan
