Una din caracteristicile operei critice a d-lui Gh. Grigurcu este aceea de a ipostazia, în lucrări panoramice, fenomenul literar contemporan, sub genericul unor percepții ce oferă variabilitatea în unitate.
Aproape întreaga prestație de longeviv cronicar literar poate sta sub titluri precum: „Critici români de azi” sau „Poeți români de azi”, ceea ce mărturisește intenția, de fapt declarată undeva, de a realiza un tablou cât mai complet al criticii și, mai ales, al poeziei române din perioada postbelică, de la suprarealiștii târzii (Constantin Tonegaru, Ion Vinea) la șaizeciști, și de la șaptezeciștii și optzeciștii afirmați pe deplin la așa-numiții „nouămiiști” și „douămiiști”, până la ultimele apariții de acum doi-trei ani. Recenta și masiva lucrare, Catalog liric („Convorbiri literare”, 2010, 438 p.) strânge la un loc, într-o înșiruire continuă, nu mai puțin de 97 de poeți, din diferite generații literare postbelice. Structural și, desigur, compozițional, volumul se așează într-un peisaj critic propriu, dacă este să amintim: Teritoriu liric (1972), Idei si forme critice (1973), Bacovia – un antisentimental (1974), Poeți români de azi (1981), Intre critici (1983), Existenta poeziei (1986), Peisaj critic (I,1993, II,1997, III, 1999), E. Lovinescu intre continuatori si uzurpatori (1997), A doua viață (1997), Imposibila neutralitate (1997), Poezie romana contemporana, I, II, 2000), Fișele unui memorialist (2006) etc. Volumul însumează, de fapt, cronicile publicate de-a lungul ultimilor zece ani, în „România literară„, „Viața Românească”, „Acolada” etc. Avem a face cu o însumare „de catalog”, firească, alfabetică, a numelor, evitându-se orice clasificare, orice departajare generaționistă, cum de fapt stă bine unui tablou de valori concomitente al genului. Din cei 97 de autori (și 118 cronici), unii se bucură de două sau trei cronici, revenirea criticului marcând aspecte noi ale liricii și, desigur, o mai accentuată imagine a portretului liric respectiv, surprins în mișcare, în redefinirea sau în îmbogățirea elementelor definitorii, specifice, diferențiale. E un amplu spectacol de evaluare critică, în care întâlnim, desigur, nu doar condeie excelente și …geniale. De fapt, răspunzând unui „talentat tânăr autor” ieșean, dl. Grigurcu a mărturisit răspicat că a scris despre mai toți poeții de azi, nededicându-le, otova, fără discernământ, cronici ditirambice, dimpotrivă supunându-le producția „unui stil descriptiv, din dorința profesională de a lua din când în când pulsul fenomenului poetic la nivelul său de actuală manifestare medie…” Nu e cazul, așadar, de a crede că, în aceste ample „dări de seamă”/ analize, criticul ar vedea incontestabil poeți mai mari decât ecoul poeziei lor (ca să parafrazăm o remarcă a lui Ștefan Aug. Doinaș privitoare la poezia lui Gheorghe Istrate). Tocmai acestui deziderat îi răspunde recentul Catalog liric, „pulsul fenomenului poetic” fiind luat cu instrumentele binecunoscutei metode estetice cu care operează dl. Grigurcu și cu care ne-a obișnuit în ultima jumătate de secol, dând glas unei voci critice de autentică vocație și refractară oricărei presiuni conjuncturale. Textele d-sale exprimă o gândire limpede, dincolo de menajări, concesii și stratageme, iar cine știe să citească înțelege exact atât afirmația netă cât mai ales negația ori reținerea axiologică, oferind acele citate ilustrative, lămuritoare, mai totdeauna fără putința de ambiguizare a intenției scripturale. Desigur, orice diagnostic critic incumbă nu numai obligația de a surprinde, cât mai exact, notele specificității artistice, ci și acel inevitabil subiectivism al receptării, conform cu exigențele valorice și ale gustului estetic. Cine cunoaște critica dlui Gh. Grigurcu nu va întâlni aici „deziceri” și reformulări, în sensul ajustărilor axiologice, dimpotrivă, va vedea cum toate aceste cronici intră într-un dialog cordial și firesc al valorilor lirice din epocă, dincolo de orice clasificare riguroasă, departajată, de criterii generaționiste sau de grupări poetice. Astfel de clasificări, proprii îndeosebi criticii universitare, se dovedesc de cele mai multe ori conjuncturale și perisabile, când nu intră într-un tipar de gândire străin libertății și specificității creației. E mai mult un criteriu didactic decât unul operațional și funcțional. Considerându-se, de fapt, știute toate acestea, criticul adună, între coperțile acestei cuprinzătoare lucrări, texte publicate în ultimul deceniu, cam în ordinea în care ele au apărut în diferite periodice. Acolo unde este cazul, autorul respectiv figurează cu două sau trei texte (cronici), precum în cazul unor poeți urmăriți cu o atenție suplimentară: Constantin Abăluță, Paul Aretzu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Constanța Buzea, Ilie Constantin, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Mariana Filimon, Angela Furtună, Ioan Flora, Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Miron Kiropol, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Petru Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Tzone, Grigore Vieru, Liviu Georgescu, Floarea Țuțuianu… Între cei 97 de autori, inserați alfabetic, există poeți de prim-plan, dar și alții aflați în anumite etape ale creației, fie la primele volume, fie la conturarea mai clară a unor viziuni poetice. În ceea ce-i privește pe consacrați, preferința criticului merge, în general, spre șaizeciști, dar și spre autori din generațiile mai noi, care îndeplinesc sufragiile unei atente evaluări. Astfel, Constantin Abăluță, considerat „un nedreptățit”, este apreciat drept „unul din poeții cei mai de seamă pe care-i avem în prezent”. La fel, Ana Blandiana, al cărei ethos impregnat de atitudini est-etice, este „cea mai cunoscută poetă din România”, menită, prin rectitudinea atitudinii cetățenești, a spăla „rușinea bardului politizat”. Și Emil Brumaru este „unul din marii noștri poeți contemporani”, precum Miron Kiropol („un mare poet”). Un nume de-acum clasicizat al poeziei noastre contemporane este Petru Stoica („poet antioficial”), apreciat drept „un fanion al modernismului” într-o epocă de redefinire a poeziei, amenințată de oficializare. Însă „cel mai mare meșter al cuvântului românesc” este Șerban Foarță, câtă vreme Ion Horea rămâne „cel mai important poet în viață al Transilvaniei”. La fel mai tânărul Ioan Moldovan, „neîndoios unul din cei mai importanți poeți ai bogatei serii lirice optzeciste”. Și Aurel Pantea este socotit „unul din poeții noștri de excepție”, așa cum Adam Puslojič ilustrează „un profil incontestabil”, amestec de ingenuitate frustă și demonie dramatizată… Dacă Ion Mircea este „un poet intens”, situându-se între „transcendență” și „destructurare”, Nicolae Tzone rămâne „cel mai interesant avatar al avangardei pe care îl cunosc în prezent literele românești”. Iar dacă Gellu Naum ilustrează „un blazon al libertății”, Gherasim Luca rămâne „un nume de referință în cadrele avangardismului”… De o apreciere aparte, cu accent pe paradoxurile poeziei sale”, se bucură Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi („acreditarea unei legende”), Constanța Buzea („nume de referință în literatura română de azi”), Ioan Alexandru („poet crepuscular” și „catastrofic”), Mircea Petean (cam singular „între intelighenții de azi ai pământului transcarpatic”). Sau, bunăoară, Ion Murgeanu, care „merită o mai înaltă prețuire în cuprinsul «generației» sale”, ca și Ion Zubașcu „unul din fiii oropsiți ai istoriei noastre contemporane”, autor al opului liric Omul disponibil („una din cărțile cele mai impresionante de poezie pe care le-am citit în ultimul timp.”). (va urma)
Zenovie Cârlugea
