Gazeta Gorjului – Grigurcu și Târgu-Jiul de odinioară

Cu ani mulți în urmă, pe când, iată, ca și acum, așteptam cu sufletul la gură noaptea Învierii și Dumineca Paștelui, am bătut cu oarecare teamă de ridicol și cu ușoară smerenie jucată la ușa lui Gheorghe Grigurcu. Venisem de la București, acasă, cu intenția nemărturisită să-l descos pe poet și pe critic despre anii de început ai copilăriei sale petrecută la… Târgu-Jiu. Gheorghe Grigurcu împlinea atunci… 65 de ani, vârstă a deplinei maturități, având la activ, omologată din toate părțile, o operă cuprinsă între multe rânduri de coperte, așezate la vedere pe rafturile din față ale mai tuturor bibliotecilor…
Întrebările noastre au primit răspunsuri generoase, pe care le-am așternut atent, dimpreună cu mai multe fotografii, pe întinderea câtorva pagini din revista Lumea gorjenească, al cărui editorial încerca să justifice nedumerirea noastră – „De ce nu este academician Gheorghe Grigurcu?”
Iată câteva fragmente din interviul de-atunci, rămase până astăzi atât de proaspete și de luminoase pentru cei interesați de istoria Târgului nostru de odinioară: ,,Între anii 1939 și 1940 m-am aflat, cu părinții și cu bunica dinspre mamă, care m-a crescut și pe care am iubit-o nu mai puțin decât pe mama mea, la Gheorghieni, unde fusese transferat cu serviciul tatăl meu, de profesie inginer agronom, și de unde am fost siliți a ne refugia la cedarea Ardealului de Nord.
Am ajuns astfel prima oară la Târgu Jiu. Am locuit mai întâi, scurt timp, într-o casă bătrânească, actualmente demolată, în spatele Fântânii Sâmboteanu, după cum vedeți, o cunoștință de demult! – apoi pe strada Unirii, într-o clădire mică, în fundul unei curți, de asemenea dispărută, peste drum de arătoasa casă Iunian. Țin bine minte ajunul de Paști 1941, în apropierea războiului a cărui atmosferă deja se simțea, înfiorându-ne pe toți, – o după-amiază distinctă, în care bunica, asistată de pruncul curios ce eram, a vopsit ouă, inclusiv, așa cum se obișnuia atunci, încondeiate, cu ajutorul unor hârtii speciale care se vindeau la prăvălie. Cu puține luni înainte, am fost martor la un cutremur, faimosul cutremur din noiembrie 1940, resimțit devastator în capitală: trezit în cursul nopții, priveam mirat lustra care, deasupra capului meu, se balansa puternic. Tot în aceleași zbuciumate zile asistam la defilările legionare, cele mai spectaculoase fiind în nocturnă, când oamenii cu cămăși verzi cântau și purtau în mâini torțe aprinse, dând ocol statuii lui Tudor Vladimirescu. De 10 mai 1941 – ziua regelui, ziua națională a României – a nins. În iunie, România a intrat în război. Vestea a adus-o bunica, venită de la piață. Am deschis aparatul de radio și am îngenuncheat cu toții, profund tulburați, ascultând proclamația generalului Ion Antonescu, istorica lui proclamație, care începea cu cuvintele: „Români, vă ordon treceți Prutul, zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miază-noapte”. Tatăl meu a fost mobilizat, plecând îndată pe front. Am fost prezent la tedeumul desfășurat în fața catedralei cu prilejul căderii orașului Odesa, însoțit de bunica pe care o necăjeam cerându-i să mă scoată cât mai în „față”, deoarece în spatele oamenilor mari nu vedeam ceremonia. Întâlneam nu o dată, pe străzile Târgu Jiului, militari germani. De lângă nucul falnic din fața locuinței noastre (a supraviețuit până în anii trecuți, când a fost tăiat pentru a mări curtea unei bănci), la umbra căruia petreceam ore întregi, îi vedeam pe soldații nemți care făceau plajă pe „turnul” liceului Tudor Vladimirescu. Numeroase avioane brăzdau cerul urbei. Dinspre Iugoslavia se auzea sunetul înfundat al tunurilor. După eliberarea Basarabiei de către trupele româno-germane, ne-am putut reîntoarce acasă, la Soroca, la sfârșitul toamnei 1941. La apropierea frontului, în martie 1944, am fost nevoiți a ne refugia a doua oară, revenind la Târgu Jiu, unde tata, întors de puțină vreme din război, s-a văzut iarăși repartizat. A fost o împrejurare dramatică. Părăsind – pentru totdeauna! – meleagul natal, împreună cu părinții și cu bunica, am lăsat în urmă o parte din familie. Ne-am stabilit inițial într-o odaie a Hotelului Regal, de la etajul clădirii ce adăpostea, până mai ieri, Restaurantul Modern. Peste drum – acolo unde se construiește azi teatrul Elvira Godeanu, se întindea un teren viran, pe care, într-o bună zi, s-a desfășurat un spectacol al „omului care umblă pe sârmă”, „maestrul Alexander”, Apoi ne-am mutat în „Casa corpului didactic”, de asemenea la etaj, pe Unirii, construcție în locul căreia a fost ridicat un bloc la parterul căruia funcționează un mare magazin alimentar. Noaptea, ascultam, ca la țară, cântecul greierilor. Incursiunile în țara noastră a bombardierelor anglo-americane se țineau lanț, silindu-ne la sunetul sirenei de alarmă, care mi s-a întipărit în auz, să ne „adăpostim” în parcul orașului, în acei ani mai mare și mai stufos, cu înfățișare silvatică, ori, trecând în fugă podul Jiului, într-un cartier mărginaș. Frecvent, alarma se declanșa noaptea, sculându-ne din somn, punându-ne pe fugă, buimăciți, prin întunericul străpuns de șuieratul strident, din țignale, al sergenților de stradă, înveșmântați în uniforme cafenii. Spre a scăpa de acest coșmar, ne-am retras la Slobozia, sat limitrof Târgu Jiului, actualmente absorbit de comuna Bârsești, unde ne-am bucurat de găzduirea unei familii de gospodari înstăriți, Ion și Maria Lepădatu. La celălalt capăt, dinspre stradă, al cerdacului unde se afla odaia noastră, se improvizase un mic dispensar condus de un medic militar, Petrișor, care intra la noi spre a-mi badijona gâtul cu albastru de metilen, căci sufeream deseori de amigdalită. Mai puțin îngrijorați aici de bombardamente, la ivirea escadrilelor de avioane dușmane – stoluri de păsări mici și argintii, plutind în tărie cu o lentoare sinistră, ne culcam în livada din spatele curții, plină de iarbă înaltă care te predispunea la visare. Mă jucam cu cei doi băieți ai familiei Lepădatu, apropiați de vârsta mea, și discutam cu Domnișoara Lina, sora lui Ion, dacă-mi amintesc bine, o tânără drăguță și școlită, care mă lua în brațe dându-mi fiori neîncercați până-n aceea clipă (romantica Domnișoară Lina a devenit soția unui inspector școlar târgujian, Romanescu). Am impresia că l-am cunoscut și pe copilul, rudă al Lepădaților, care urma să devină doctorul dermatolog Davidescu, notabilitate a urbei. La Slobozia ne-a surprins evenimentul de la 23 august 1944. În zorii zilei de 24 august, am fost deșteptați de agitația din curte și de strigătele sătenilor din care se desprindea cuvântul „pace”. Deoarece nu se conturase încă ideea unui front, de Vest, imaginea luminoasă care domina era cea a „păcii”. Peste câteva zile ne-am înapoiat la Târgu Jiu. Am urmărit de la ferestrele „Casei corpului didactic”, sosirea primelor camioane cu soldați sovietici. În scurt timp, ne-am mutat vis-a-vis, într-una din cele două căsuțe pereche, în care, după plecarea noastră, am auzit că a funcționat, timp de decenii, un dispensar (cea din strada Victoriei). În cealaltă căsuță locuiau proprietarele, două surori octogenare (Pârjolescu era numele măcar al uneia dintre ele), odrasle ale caragialescului veac al XIX-lea, sub soarele căruia li se consumase tinerețea. Mi-am reluat școala, într-un cadru normal, ca elev în clasa a II-a primară (prima clasă am început-o la Soroca, în toamna lui 1943, și am sfârșit-o la Târgu Jiu, fără a mai putea frecventa cursurile, grație unui soi de „examen” susținut, fără mare emoție, în prezența mamei mele, în biroul directorului). Localul instituției era construcția veche ce s-a păstrat, a actualei Școli Alexandru Ștefulescu, străjuită, ca și acum, de bustul istoricului. În față se găsea același scuar, căruia i se acordase numele generalului Măldărescu, personaj al primului război mondial, mai extins odinioară, deoarece cuprindea și terenul ocupat între timp de clădirea unui hotel, mică zonă de verdeață, unde se desfășurau orele de gimnastică și, câteodată, de științe naturale și geografie. Învățătorii mei au fost domnii Udriștoiu și Pătrășcoiu, iar profesorul de religie, părintele Dogaru. M-am reîntâlnit cu doi dintre colegii mei de clasă de la Soroca, refugiați și ei la Târgu Jiu, Natalia Crafti și Constantin Gorgos, renumitul psihiatru de mai târziu (…) N-aș putea omite un aspect foarte dureros al vieții noastre în acel răstimp, sărăcia. Plecați în pribegie doar cu puține lucruri, am devenit primele victime ale inflației galopante, ale dificultăților traiului care sporea vertiginos în anii postbelici. Pentru a ne asigura hrana de toate zilele și a face față bolii mele, ne-am văzut nevoiți a vinde chiar din puținul pe care l-am luat de acasă: covoare, veselă, chiar fețe de pernă și rochii de-ale mamei. Mi se prescrisese o „supraalimentație” și abia dacă izbuteam să plătim produsele ce începuseră a se distribui pe cartelă! Am ajuns astfel la sapă de lemn și propunerea ce i s-a făcut tatălui meu de-a se transfera la țară, ca șef al Ocolului agricol din Peșteana-Jiu (pe atunci reședință de plasă, azi decăzută la situația de simplă comună!), ni s-a părut salvatoare. La Peșteana ne-am stabilit, împinși de mizerie, în toamna târzie 1945 și am rămas acolo până-n vara 1950”…
Trecut-au anii… De-atunci, de la interviul din 1999, în alte câteva rânduri, ne-am „băgat în seamă”, vis-a-vis de „viața și activitatea” lui Gheorghe Grigurcu și-am repus, de fiecare dată, pe tapet, mai vechea întrebare-standard: „De ce nu e academician?…” Între trofeele primite, cu diferite ocazii, pentru tot ceea ce a făcut într-o viață de om, se numără și cele pe care i le-am inventat și i le-am dăruit chiar noi – într-un an, „Melcul de cristal”, plămădit din sticlă în cuptoarele-i cu focuri vii de Mihai Țopescu și într-altul, „Mărul domnesc”, cioplit în marmură alb-aurie de Paul Popescu. Într-o libertate deplină, peste Amarul Târg, bântuie iar primăvara. La jumătatea călătoriei lui spre America, soarele dă să-și tragă sufletul atârnat deasupra Coloanei lui Brâncuși. Parcă se odihnește, se uită la noi cu mirare și-și vede de drum. Și din prea mult drag, a doua zi, soarele-i iar la Coloană.
Anul acesta, îl sărbătorim pe criticul și poetul Gheorghe Grigurcu de ziua-i chiar de Sfintele Paști. Magnoliile orașului scutură peste mașinile înghesuite la rigolă petalele lor grele și dulci. Pe 16 aprilie împlinește… 87 de ani. Alerg să-i duc în dar un coș cu petale albe de magnolie. La mulți ani, Domnule Gheorghe Grigurcu! „Exilat” la Târgu Jiu, concitadinul nostru poate avea în continuare, pe bună dreptate, „pretenția” de-a fi primit sub cupola Academiei Române, printre nemuritori. Și, „Alături, impasibil, Brâncuși / locțiitorul local al Absolutului”.
Vasile VASIESCU