În virtutea ideii și unității naționale, idee-ax a gândirii eminesciene, Eminescu găsea poporul nostru „dezbinat înăuntru”, măcinat de „hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine”, concluzionând: „Răul deci e înăuntru…”, „primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinăuntru” (Misiunea noastră ca stat, „Timpul”, 2 nov. 1879). Cauza tuturor acestor rele, scria poetul în Simptome de bizantinism (“Timpul”. 1878), este lipsa de cultură: „Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată”.
Răul venea, așadar, de la acea „generaţiune de amploiaţi și de semidocţi…”, despre care scria poetul în romanul „Geniu pustiu”, denunțând cosmopolitismul vremii sale: ”- Oamenii noştri, zic eu, sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de a urî tot ce-i românesc”. Foarte semnificativ este un episod din poemul Odin și Poetul, debordantă fantezie de mitologie hiperboree. Este Walhalla, lumea de gheață a Nordului scandinav, în care alături de poetul eponim al mitologiei nordice stă regele Decebal. Întrebat de acesta ce s-a ales prin istorie de urmașii biruitoarelor legiuni romane, Odin răspunde că românii viteji de altădată au devenit „romuncului”, adică decăzuți, degradați, demni de dispreț (asemănători „homunculilor” imaginari, creați în laboratoare, artificiali, lipsiți de viață…). De vină pentru această stare de lucruri este „politica necoaptă”, adică însăși clasa politică, foarte dezbinată și care, departe de a urmări interesul general, e preocupată numai de interese personale: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. (Opere, XVII, 1999, p. 336). O spusese, de fapt, și cu altă ocazie, precum în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (“Convorbiri literare”, l august 1876), afirmând răspicat: „… partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale…”. De aici diatribele eminesciene din unele articole și din versurile Scrisorii a III-a. Panglicarilor, negustorilor de vorbe, frazeologiei patriotarde, demagogilor de profesie, poetul le scoate în față pe adevărații „apostoli ai libertății”, ai căror epigoni, însă, au împânzit scena vieții sociale și politice: „Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale…” (Tradiţii istorice,”Timpul”, 11 noiembrie 1879). Eminescu milita pentru o dezvoltare a societății românești pe cale organică, fără implanturi „revoluționare”, fără rupturi în tradiția social-istorică, fără discontinuități, fără revoluții și răscoale. Poetul gândea la o „armonizare” de interese, între „tradiție” și „reformă”, ceea ce nu s-a înțeles de radicalismul liberal al vremii, cu care Eminescu era în război: „Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente ori extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesaţi o creează cu uşurinţa cu care cei dezinteresaţi o condamnă… Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (…) orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou” (XI, 1984, p. 18). (Va urma)
Zenovie CÂRLUGEA
