Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – O pleoarie pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor folclorului gorjenesc – O lecţie de viaţă culturală trăită cu intensitatea sentimentului deplinătăţii

După ce am participat cu o zi în urmă la manifestarea comemorativă desfăşurată la Muzeul judeţean «Alexandru Ştefulescu» a împlinirii celor 55 de ani de activitate a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, la care au fost prezente personalităţi de prestigiu ale culturii din judeţul de la poalele Parângului, în primul rând, ţin să adresez sincere felicitări domnului director, etnolog prof. Pompiliu Ciolacu, pentru modul exemplar în care a organizat desfăşurarea acestei activităţi, o adevărată lecţie de viaţă culturală trăită cu intensitatea sentimentului deplinătăţii, iar, în cel de-al doilea rând, mulţumesc organizatorilor pentru «Diploma de excelenţă» primită cu acest prilej, pe care sunt convins că o meritau cu prisosinţă toţi cei prezenţi! Chiar dacă nu am purces în a prezenta întreaga desfăşurare a manifestării şi nu pot da numele vorbitorilor, pentru că acest lucru sunt sigur că îl va face mult mai bine decât mine, o altă persoană avizată, personal, consider că ideea principală care s-a desprins din alocuţiunile celor care au luat cuvântul a fost aceea că acum şi în viitor, cea mai mare preocupare a diriguitorilor culturii de pe aceste meleaguri, trebuie să o constituie păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor folclorului gorjenesc şi chiar sprijinirea pe toate planurile a talentelor tinere care pot aduce un suflu nou spiritului creator al firii gorjeanului, pentru că aşa cum sublinia poetul şi publicistul nostru de frunte, domnul Nicolae Dragoş, în Gorjul acesta al nostru, duhul creaţiei se poate respira ca aerul curat şi cu încredere la tot pasul!

Folclorul gorjenesc are cântece care încep mai întotdeauna cu laitmotivul «foaie verde»!
E un lucru cât se poate d verosimil şi plin de argumente plauzibile care îl susţin că multe şi bogate stări sufleteşti i-au însufleţit pe gorjenii de la sate să trăiască la sărbători prin cântece de dor şi jale, la diferite petreceri, la târguri, la botezuri şi la nunţi, să-şi cânte bucuriile şi tristeţile care sunt legate de multe probleme şi evenimente ale vieţii. Mai întotdeauna, cântecele oamenilor de la sat au motive erotice, sunt cântece de haiducie, altele, în care sunt ca teme frecvente: viaţa, tinereţea, bătrâneţea, moartea, altele sunt cântece prin care omul se însoţeşte de carul cu boi, de calul său, de turma de oi sau chiar de câinele ciobănesc ce păzeşte turma. Folclorul gorjenesc are cântece care încep mai întotdeauna cu laitmotivul «foaie verde», altele sunt cântece bătrâneşti, cărora le spune balade populare despre eroi cunoscuţi ca: Iancu Jianu, Iorgu Iorgovan, Constantin Brâncoveanu, Corbea, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru sau Dincă Schileru, toate acestea alcătuind zestrea de suflet a gorjeanului, dovada că gustul pentru frumos, caracteristic spiritului gorjenesc, este nemuritor întru nemurire! Salutul şi mai ale bineţea adresate cu încredere vecinului sau consăteanului mijloceau relaţiile dintre săteni şi se dovedeau cu diferite prilejuri de o reală importnţă în lumea satului, cu mult mai mult ca acum, deoarece membrii comunităţii se vedeau mereu şi se cunoşteau pentru a se saluta reciproc, de la copilul mic până la oamenii mai în vârstă, fiindcă trecătorii, pe drumul satului sau pe uliţă, îi salută pe cei aflaţi în ogradă. Salutul însemna respect faţă de consăteni, pentru că se adresa de la vârsta cea mai mică la vârsta cea mai mare, iar dacă cei doi, să spunem, aveau aceeaşi vârstă, salutul venea dinspre bărbat pentru femeie. Se întâmpla ca uneori să apară şi diferenţe legate de statutul social, de poziţia individului în comunitatea sătească, motiv pentru care se întâmpla ca şi femeile să salute bărbaţii. Şi astăzi, în satele gorjeneşti, la fel ca în multe sate din ţară, salutul adresat este dovada unei bune creşteri, acela care nu salută, chiar dacă e copil, e aspru dojenit şi i se zice: «Te salut căciulă, că stăpânul n-are gură», ca un fel de observaţie ironică a înţelepciunii satului şi ca o dovadă că omul trebuie respectat indifferent de condiţia lui social su de etnia căreia îi aparţine. În trecut, în multe sate din Gorj, cu deosebire în cele din zonele de deal şi de munte, strigatul din deal peste sat se făcea în Joia Mare, iar atunci, flăcăii urcau pe un deal sau într-un copac, poate chiar în turla bisericii şi criticau, în special fetele bătrâne sau considerate stătute, care nu erau chemate la joc, erau ironizaţi unii flăcăi tomnatici, babe care făceau farmece şi descântece, unii bărbaţi care părăseau nevestele, acele fete care nu terminau torsul lânii până în Joia Mare, muierile mai leneşe, oficialităţile care încălcau normele morale, mai ales hoţii şi beţivii, într-un cuvânt, cei marcaţi de unele patimi şi de multe vicii satirizate de către săteni, de acei ţărani care astăzi au cam dispărut, aşa cum sublinia dl prof. dr. Ion Mocioi. De multe ori, dialogul era presărat cu diferite vorbe şi cuvinte satirice şi chiar usturătoare către familiile fetelor care erau de măritat, iar în familiile care îşi auzeau numele în Joia Mare, fata respectivă nu se putea mărita, fiindcă acest soi de oraţie se încheia cu spusa: «Cele rele să se spele, cele bune să se-adune», deci, strigatul peste sat reprezenta un prilej de a satiriza o abatere de la normele de conduită ale sătenilor. În unele sate din zona Motrului, spre exemplu, strigatul peste sat era legat de sărbătorile anului, cum sunt cele din noaptea Anului Nou sau cea de lăsatul secului, când se aprindeau focuri la venirea primăverii pentru arderea răului şi alungarea duhurilor spurcătoare ale sufletelor care tulburau minţile oamenilor.Comportamentele vizate prin strigatul peste sat erau forme de ironie sau chiar dovezi de impoliteţe faţă de bătrâni, prin lipsa salutului şi a respectului, chiar agresivitate, prin părăsirea familiei de către unii bărbaţi şi prin trăitul cu ţiitoare, dacă mustrările erau legate de persoane, pentru că era şi un dispreţ prin care se mustrau cei ce nu-şi îngrijeau animalele sau cei care băteau cu multă răutate calul din curte, mai ales că ansamblul de valori ale satului românesc erau apreciate pe aceeaşi treaptă, iar când un om-neom îşi bătea calul, însemna că are un comportament bun de a fi satirizat ca fiind o abatere gravă de la regulile vieţii satului.

Sărbătorile satului gorjenesc au fost întotdeauna o evadare spre alte zări, o căutare a unor momente sublime!
Să nu omitem faptul că naşterea şi moartea sunt începutul şi sfârşitul vieţii pământeşti a omului, iar ţăranul nu are frică de moarte, pentru că omul moare când i se sfârşesc zilele şi în viaţa omului de la ţară se vorbeşte liniştit despre moarte ca despre un lucru firesc, până la urmă. Sunt şi situaţii sau cazuri atipice când toate pregătirile pentru înmormântare se fac în vremea când omul e sănătos, când bătrânii pregătesc ceea ce se numeşte «comândarea» lor, deci, acest lucru înseamnă omul avea toate cele trebuitoare pentru înmormântare, mai ales lucrurile date de pomană întru pomenirea sufletului său. Deci, grija mare este pentru suflet, iar înainte de moarte, trupul trebuie să fie spălat, cu alte cuvinte, curăţat şi sfinţit prin Sfânta Împărtăşanie, ca să-şi afle haină de lumină şi s-o îmbrace pentru lumea cea veşnică. Această trecere în lumea cea fără de întristare şi fără de suspin se face după o prealabilă împăcare cu ceilalţi, pentru că omul trebuie să moară întotdeauna împărtăşit. Omul vrea să se petreacă dincolo de lumea aceasta împăcat cu toate rudele, cu prietenii şi cu toţi sătenii, mai ales cu vecinii cu care a fost în vrăjmăşie în timpul vieţii, deci, moartea e potrivită să-l găsească pe om împăcat cu toţi. La unii bătrâni care îşi simt aproape clipa cea din urmă, vin rudele şi stau la rând pentru clipa iertăciunii, ca la Sfânta Spovedanie. După toate pregătirile în vederea sosirii clipei morţii, omul de la sat îşi aşteaptă moartea cu sentimentul că a împlinit rosturile vieţii de pe pământ şi ajunge dincolo mai uşor sau poate mai greu, după cum a făcut mai multe fapte bune sau mai multe lucruri mai păcătoase! Oamenii cinstiţi şi drepţi, având la activ multe fapte bune, vor simţi moartea ca pe o adormire, însă, oamenii răi se chinuiesc şi au vedenii cu scene de coşmar, cu dreapta judecată a relelor săvârşite în această lume. În concluzie, dacă naşterea este expresia directă a populării satului, în schimb, îmbătrânirea şi moartea naturală a oamenilor sunt expresia cea mai directă a depopulării pe drumul fără de întoarcere, iar, tradiţiile şi obiceiurile străbune mai populează în unele sate ceea ce înseamnă aura veşniciei. Dacă ne gândim la sărbătorile satului gorjenesc au fost întotdeauna o evadare spre alte zări, o căutare a unor momente sublime, altele decât cele de fiecare zi, un demers al actului de împlinire, o dragoste, o vie înţelegere, un prinos de recunoştinţă adresat strămoşilor şi credinţei în Dumnezeu, dar şi o minunată ocazie de satisfacere a nevoii de întâlnire cu fiii, cu părinţii, cu prietenii şi rudele, un prilej de comunicare între oameni.Chiar dacă suntem în timpul Postului Mare, să mai spunem că praznicele şi hramurile, pe lângă ospitalitate, mâncăruri şi băuturi, s-au dovedit ca un obicei care se păstrează și astăzi, ca fiind prilejuri de a fi împreună în atmosfera muzicii şi a jocului, minunate posibilităţi ale împărtășirii căldurii sufleteşti şi ale bucuriei, o feerie a frumosului, o convergenţă de bună dispoziţie, care i-au făcut mereu pe oameni mai buni, influențându-le evoluţia în timp. Pentru că nu trebuie să-L uităm niciodată pe Dumnezeu, Cel care ne apără de boli şi de cutremure, să concluzionăm cu faptul că sfintele biserici construite din lemn de stejar, cioplite frumos cu securea şi cu barda, se văd și astăzi în unele sate gorjeneşti, în formă de corabie, aşa cum le vedea şi Constantin Brâncuşi, sunt încă acoperite cu scânduri de stejar prinse în cuie de fier, lucrate de fierarii din comună, iar temelia de sub biserici se pare că a fost la început din piatră de râu şi cărămidă mică, lucrată cu mortar de var. La început, bisericile acestea din lemn se pare că nu erau tencuite, nici în interior şi nici în exterior, din care cauză nu au fost deloc pictate, ci, aveau în interior icoanele respective, pictate pe lemn cu ipsos, cu pardoseala din cărămidă mare. (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA