HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În viaţa socială, în vremuri de normalitate, starea de criză constituie o excepţie, dar, în vremurile de criză economică, morală şi de altă natură, chiar starea de normalitate este considerată o excepţie, mai ales dacă paradoxul fundamental care domină starea de zi cu zi se pliază pe faptul că bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii devin tot mai săraci! Când tinerii se droghează la drumul mare, când aceiaşi tineri se sinucid «pe capete», ca şi când viaţa ar fi o monedă de schimb la tarabele bogaţilor, se poate constata că fără cunoaștere şi autocunoaştere, omul nu este om cu adevărat, iar, fără a te însoți pe drumul cunoașterii cu Dumnezeu şi cu cel de lângă tine, nu ai nici Cale, nici Adevăr, nici Viață. Mântuitorul Iisus Hristos este recunoscut ca fiind Cuvântul, pentru că El este Lumina care luminează toate treptele cunoașterii, care sunt accesibile omului. Întâlnirea noastră cu cuvântul este treapta spre cunoaștere, dar, întâlnirea cu sfinţenia Cuvântului nu este doar cunoaștere, ci cunoașterea deplină a vieții, cunoașterea adevărului nealterat de comuniuni adverse. Cunoașterea materiei, a obiectului, a celor ce cad sub incidenţa simțurilor nu reprezintă un drum spre mântuire, ci, spre interese meschine, spre banii deveniţi o veritabilă obsesie «a vieţii şi a morţii în deşertul de cenuşă» în spaţiul unei lumi bolnave! Pentru evitarea unor comuniuni adverse, credem că este imperios necesară cunoașterea lui Dumnezeu care presupune nu numai o familiaritate cu cel de lângă tine, urcușul spre o comuniune ideală şi o întâlnire între un eu și un tu, ca persoane, dar, și o relaționare necesară cu Dumnezeu, Care este și El Persoană. Faptul că Dumnezeu este Persoană constituie o garanție că alăturând un eu și un tu, fără comuniuni adverse, modul de organizare al vieții, al societății, al familiei, poate fi trinitar pe deplin!
,,În unire, în comuniune cu celălalt, timpul este o trecere în veşnicie”!
Omul poartă în el doar libertatea, ca un dar divin, iar, aceasta implică și responsabilitatea față de Creator și de cele create, omul fiind cel care acum recapitulează întreaga creație și este conștiință a ei, așa dupa cum mărturisesc de cele mai multe ori Sfinții Părinți. Libertatea și responsabilitatea în comuniune sunt interdependente, precum comuniunea și cunoașterea sunt în legătură și se condiționeaza reciproc. Cel care poartă în sine responsabilitatea față de Dumnezeu, are și față de semeni automat o responsabilitate asumată, fiindcă omul este creație a lui Dumnezeu. Pentru că nu poți iubi pe cineva, dacă nu iubești și lucrările și faptele sale, astfel că în dragostea de Dumnezeu este cuprinsă și dragostea de aproapele nostru. Din păcate, sunt oameni care fug de comuniune, care au rămas în suflet cu sechele pandemice ale debusolaţilor care ne-au silit la izolare şi la distanţare socială prin comuniune adversă! În acest fel s-au născut duşmăniile între vaccinaţi şi nevaccinaţi, între prostiţi şi cei care au refuzat prostirea! Conform judecății celor care se dezic de comuniune, dacă lumea e obiect, atunci și omul trebuie gândit material, pentru că şi omul ar fi un obiect care se vinde şi se cumpără, aşa cum se întâmplă cu sportivii care sunt tranzacţionaţi între samsarii de contracte fictive! Prin dezbinare şi prin comuniune adversă, omul este îndepărat de constituția sa teologică, despre care vorbea Panayotis Nellas. Dezbrăcând constituția omului de tot ceea ce este spiritual în el, rezultatul este apropierea de animalul irațional, de «dobitoacele» care pot fi puse la jug! Omul care se dezice de comuniunea firească şi cade pradă comuniunii adverse dobândește incapacitatea de a înțelege rolul și scopul creației lui Dumnezeu, lovindu-se de neputința de a ințelege iubirea lui Dumnezeu! Desigur, nevoile practice şi sufleteşti îi determină pe oameni să interacţioneze, aceasta presupunând ca ei să poată să-și ofere reciproc ceea ce unora le prisosește, iar altora le lipsește. Rezultând că interacţiunea se poate realiza numai dacă individul are cu ce ieşi în întâmpinarea celor vizaţi şi, respectiv, se poate menţine numai atâta timp cât el are cu ce ieşi în întâmpinarea acestora, este evident că şi nivelul interacţiunii depinde de nivelul resurselor pe care le deţine individul pentru a ieşi la liman, fiindcă, după cum se spune în popor, «oamenii au relaţiile pe care le merită» sau, mai degrabă, acelea pe care şi le pot permite. Altfel, reiese că interacţiunea este cu atât mai posibilă, cu cât indivizii sunt mai apropiaţi ca status social şi că se realizează preponderent în cadrul fiecărei clase sociale, apartenența la aceeași clasă facilitând comunicarea și creând cadrul de reciprocitate, motiv pentru care, după cum tot în popor se spune, «bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii» sau «ban la ban și păduche la păduche», pata care maculează cămaşa care este înnegrită de comuniuni adverse! Oricum, interacţiunea socială depinzând de gradul de încredere existent în societate, deci, de capitalul social, este sigur că, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, cu cât raza de încredere este mai mică, aşa cum se constată în societatea românească post-decembristă, cu atât ea riscă să se restrângă doar la nivelul membrilor de familie şi al rudelor apropiate, ceea ce denotă că oamenii sunt nevoiţi ca şi în societate să se sprijine pe/şi să i sprijine doar pe aceia care sunt în afara comuniunilor adverse. Şi, cum aceste tipuri de sprijinire constituie nepotism, adică o formă de corupţie, rezultă că, în esenţă, cu cât capitalul social este mai redus, cu atât societatea este mai coruptă şi, deci, mai puţin aptă de funcţionare. Desigur, subînţelegându-se că realizarea funcţională a interacţiunii presupune un nivel ridicat de maturitate socială, este firesc şi necesar ca, din moment ce în timpul socialismului, mai ales în societatea românească, oamenii depinzând impersonal de stat, nu interpersonal de ceilalţi, n au mai fost condiţionaţi să interacţioneze şi deci s au dezobişnuit să o mai facă, modul de a vedea realitatea să fie altul! Şi, cum interacţiunea pretinde individului inclusiv abilitatea de a şti să şi aprecieze şi să şi respecte partenerii, adică de a se comporta omeneşte cu ei, devine cert faptul că, pierzându şi exerciţiul interacţiunii, oamenii şi au pierdut abilitatea respectivă şi, deci, aptitudinea de a se comporta omeneşte, alunecând, astfel, spre comportamente insensibile, arbitrare, vulgare şi brutale, în esenţă inhumane bazate pe violenţă! Din această cauză, românii nu au maturitatea de a se preţui şi de a se respecta reciproc, ceea ce dovedeşte că ei nu au capacitatea de a întreţine sistematic relaţii, ci, doar de a suporta întâmplător contacte, care, tocmai pentru că nu au bază relaţională, sunt atât de inconsistente, haotice şi imprevizile, încât în majoritatea cazurilor se constată a fi dovezi de invidie, bârfă și intrigă, de jignire, poreclire și înjurare, de ciubucărire, mituire, înșelare și hoție, și chiar și de tâlhărire, lovire, vătămare, violare și ucidere.
,,Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate” (Emil Cioran)
Să fim bine înţeleşi, toate acestea sunt, aparent, manifestări de dezumanizare, dar, dincolo de aparență, ținând cont că, în întârzierea ei istorică, societatea românească nu a ajuns la stadiul de umanizare, începutul firav de umanizare fiind devastat de ficțiunea utopică, rezultă că aceste manifestări sunt, de fapt, de neumanizare. Ele sunt atât de frecvente încât se succed neîntrerupt, succesiunea lor neîntreruptă constituind în sine un proces de autodistrugere, de sinucidere națională, tartorii aceatui proces dovedindu-se chiar «aleșii poporului», palavramentarii şi guvernanţii de astăzi, agramaţi şi cu titluri academice plagiate, iar, prin prisma acestor devianţe ale comuniunilor adverse, viaţa în societatea românească este percepută ca fiind mizerabilă, nu doar grea, ea fiind în mod obiectiv grea în caz de războaie, crize economice mondiale, calamităţi devastatoare şi pandemii, motiv pentru care se afirmă din ce în ce mai des că cea mai gravă nenorocire pentru un om este aceea de a se fi născut şi de a fi nevoit să trăiască într-o ţară bătută de Dumnezeu, iar, ţara văzută prin prisma expresiei de mai sus, chiar de către o parte dintre cei care au menirea să-i apere granițele, ei prestând docili, în slujba traficanților, la tarife ca de maidan, micimea tarifelor relevând inclusiv măsura disprețuirii propriei țări, ca și cum, aievea, țara ar fi maidan de golani debusolaţi, la un moment dat fiind plauzibil faptul că trădarea, în timp de pace, în acest mod, a țării, riscă să degenereze, în situații critice, în trădare capitală. Şi, culmea culmilor, unii dintre aceştia, în timp ce se plâng de mizeria morală, verbală, comportamentală şi ambientală din societatea românească, se scobesc în nas, scuipă pe jos, se scarpină adânc între fese şi se exprimă repetitiv prin expresii vulgare, ca apoi să răsufle cu năduf că «d-aia nu merge nimic în nenorocita asta de ţară» unde Daia este ministru al agriculturii în mai multe mandate ale guvernării! Din toate aceste motive, locuitorii României, striviţi de starea de fapt, privesc resemnaţi la gravele disfuncţii din societatea noastră, maculată de comuniuni adverse, cu drumuri distruse, şcoli dărăpănate, spitale infestate şi infestante, servicii publice scârbavnice, corupţie, vulgaritate, agresivitate, cerşetori la drumul mare, câini vagabonzi, gunoaie şi absolut toate tipurile de nenorociri, considerându-se în mod fatal, ca şi cum am fi fost blestemaţi în neputinţă, că şi aşa «nu avem ce face», asta-i situaţia, din moment ce trăim în România dominată de comuniuni adverse! Spre deosebire de societatea românească, în societăţile mature, prin intensificarea, diversificarea şi permanentizarea interacţiunilor, oamenii au devenit dependenţi unii de alţii, s au modelat reciproc, au creat împreună modele de comportament şi au dobândit tot mai mult sentimentul apartenenţei comune. În acest fel, mulţimea nedefinită de indivizi în interacţiune a devenit tot mai coerentă, consistentă şi stabilă, definindu se ca o entitate de sine stătătoare, ca un grup social. În concluzie, nu ne rămâne decât comuniunea cu Dumnezeu, iar, a te lipsi de comuniunea cu Dumnezeu și semenii înseamnă și evitarea întâlnirii încă din această viață cu adevărul! Tocmai de aceea, trebuie să ştim că există trepte ale cunoașterii adevărului, care depind de gradele comunității oamenilor și ale unității lor cu întregul univers, iar, a avea comuniune cu Dumnezeu și cu celălalt, cu aproapele nostru înseamnă deschiderea tuturor ușilor care se închid în calea puterilor sufletului omului, trecerea peste barierele impuse de ideologii dezumanizante, de filosofii agnostice sau de sisteme sociale în criză! (VA URMA)
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
