Pe o matrice mitologică datând din antichitate, Mircea Pospai dezvoltă un roman S-F care se citește cu plăcere şi într-un regim pe care Wolfgang Iser l-ar încadra negreșit în zona actului lecturii ca proces de interacțiune. Prozatorul îşi bazează naraţiunea alertă şi fantastică pe acea dinamică între un text de ficţiune cu trecut fabulos-istoric şi un cititor însetat de aventură spirituală.
Mărturisesc cinstit că l-am parcurs în doar câteva ceasuri de răgaz hermeneutic, dar că mi-am probat cu bucurie achizițiile culturale și pur literare prin parcurgerea unor romane de Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, D.R. Popescu, Mircea Eliade, Aurel Antonie pe de o parte şi de Homer, Vergilius, Shakespeare, Coelho, Borges, Manguel, pe de altă parte.
Naraţiunea se mulează pe corpul subiectului cules din tradiţia barocă-manieristă, reciclând motive şi toposuri recurente în pleiadă de autori încadraţi în mişcarea actuală a S.F.-ului autohton (reprezentată de Mircea Liviu Goga, Florin Purluca, Aurel Cărăşel ş.a.) retipăriţi în condiţii elegante de Editura Pavcon într-o a III-a ediţie revăzută, bănuiesc, şi gramatic şi stilistic.
Remarc de la bun început că scriitura din romanul „Casa din altă viaţă” se vrea de un realism viguros, deşi glisează, cu bucuria transgresării orizontului imaginar cucerit cu o voinţă lucidă, spre un univers paralel celui din care evadează într-o transdimensiune ontologică şi fenomenologică.
Aşadar, cunoscând succesul de public (romanul difuzându-se în 2000 prin Editura Curierul Doljean, în 2011 prin Editura Scrisul Românesc şi în 2017 prin Editura Pavcon – n.m.), Mircea Pospai se întoarce în agoră cu o carte de respiraţie orientală pe care o scrie pe nerăsuflate într-un fragment de timp „minimalist”, ca să menţină tonusul coerenţei şi ambitusului imanenței magico-mitice şi transculturale/ transreligioase, optând strategic pentru un echilibru între neomodernism, postmodernism, transmodernism, metamodernism.
Aura Orientului şi Decadenţa Occidentului se confruntă în virtutea terţului inclus a cărui axiomă predictează că există un al treilea termen T care este şi A şi non-A. Astfel, graţie celui de-al treilea dinamism (adică cel al stării T) rema se exercită pe un alt nivel de Realitate, unde ceea ce apărea ca fiind contradictoriu este de fapt perceptibil ca non-contradictoriu. Pe această proiecţie a lui T se mişcă personajul Lamia-Andra din prima viaţă şi avatarul acesteia din cea de-a şaptea viaţă, Lamia-Luminiţa.
Absolvent de Istorie, Mircea Pospai depăşeşte inteligent triada de tip hegelian, luând în considerare rolul timpului. Într-o triadă de terţ inclus, cei trei termeni coexistă în acelaşi moment al timpului: aruncarea bilei de lut ars de către fratele Regelui Pergamului în locul sacru numit în profanitate Groapa Dorinţelor, iar în sacralitate Groapa Judecăţii Supreme. Astfel regimuri diferite/ diferante, sacrul şi profanul nu se succed în timp, ci îşi reclădesc tensiunea dintre contradictorii într-o unitate mai mare care le includ. „Maşină a timpului” (de tip şi model transdisciplinar – n.m.), romanul lui Mircea Pospai este pur şi simplu o metaforă, o parabolă şi o alegorie, permiţându-i autorului incursiuni aventuroase în domeniul unei transcomplexităţi. În vidul plin al fizicii cuantice cele trei Naturi (obiectivă, subiectivă şi trans-Natura) se contopesc într-o Natură vie. Această Natură este vie fiindcă viaţa este prezentă în toate părţile sale şi studierea sa pentru un corpus romanesc de tip S.F. (şi R.I.F.) cere integrarea unei experienţe trăite, graţie căreia lumea figurării se transmute în aceea a transfigurării.
În „Casa din altă viaţă”, agentul operator este Luna, precum la Mihai Eminescu, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade ori Silviu D. Popescu. Citez din romanul lui Mircea Pospai metamorfoza Lunii într-o femeie. E un pasaj de o splendidă metonimizare, în care procesul dobândeşte valori eminamente poetice. „N-avu vreme să se dumirească, pentru că din lumina lunii parcă chiar din ea, din luna sprijinită pe crengile pomilor, veni spre ea o femeie. Era tânără, foarte tânără şi foarte frumoasă. Un văl (romantic, presupun – n.m.) o acoperea de sus până jos, îmbrăcând totul dar neascunzând nimic (performanţa construcţiei oximoronice terţinclusive e minunată – n.m.); în picioare purta o pereche de sandale albe, iar peste umeri se revărsa un păr lung, bogat şi galben, atât de galben şi de lucitor încât nu-şi dădea seama dacă străluceşte sub razele lunii sau dacă chiar din el, din păr, porneşte lumina. Îşi dădu seama că aşa stăteau lucrurile, pentru că, între timp, luna dispăruse. Rămăsese doar femeia cu părul luminos, care se aşeză lângă ea, fără să-i vorbească, doar privind-o în ochi, fix, neclintită şi fără să clipească.” (Pospai, 2017, p. 15).
Aşadar, romanul pare – şi este – o aplicaţie a unui ciorchine de mituri:
– mitul reînvierii în cele şapte vieţi prin metempsihoză,
– mitul eternei reîntoarceri la arhetipuri şi obsesii (precum nemurirea),
– mitul erosului contopirii totale întru refacerea androginului originar (inventat de Platon, parcă – n.m.),
– mitul recuceririi toposului sacru dintr-un profan ajuns în era timpului cuantic (şi a inseparabilităţii, datorită căreia entităţile cuantice – în roman Lamia şi fratele regelui Pergamului în cea dintâi viaţă, ulterior ca amanţi Lamia-Luminiţa şi elveţianul-arheolog în cea de-a şaptea viaţă – continuă să interacţioneze indiferent de distanţa dintre ele, iar factorul de interacţiune îşi menţine misteriozitatea subiectivă/ obiectivă a particulelor şi undelor (cuantonilor)),
– mitul lui Aleph şi mitul portalului ş.a.m.d.
Romanul lui Mircea Pospai se menţine într-o ambiguitate spaţiotemporală pe care doar erosul şi magia le recalibrează potenţialul oriental şi spiritual. Intertextualitatea fiind strategic promovată cu subtilitate de autor, Pergamul, Pergamon-Bar mă dirijează instantaneu la „Pergamentul diafan” al lui Ioan Petru Culianu – un roman-puzzle centrat, ca şi „Casa din altă viaţă” al lui Mircea Pospai, pe o fiinţă feminină, irezistibilă. Cât priveşte simbolistica cifrei «şapte», aceasta îmi scoate din memorie povestirea „Cele şapte nopţi ale lui Jorge Luis Borges” scrisă şi publicată de Aurel Antonie în volumul „Mozaicul” din 1982 de la Scrisul Românesc (Antonie, 1982, pp. 66-71).
Caut în „Proza fantastică românească” a lui Sergiu Pavel Dan ca să văd unde plasez romanul lui Mircea Pospai. Subliniez imediat sintagma „migraţia motivelor”, apoi analizez, trecând prin grila strategiei lui Mircea Pospai, indici ca: fabulosul feeric, miraculosul mitico-magic, ocultismul iniţiatic, poeticul alegoric, aventura într-un imaginar de natura basmului oriental, fantasticul ca revers al verosimilului istorico-ironic şi doctrinar ori al voinţei de mister (Pavel Dan, 1975, in integrum).
Şi fiindcă povestea lui Mircea Pospai este prin excelenţă erotică, principiul care o guvernează este modul în care fantasma feminină poate pune stăpânire pe întregul aparat pneumatic al îndrăgostitului (amor hereos), în contextul speculării raportului dintre microcosm şi macrocosm, însoţită de o dublă proiecţie care ajunge la cosmizarea omului şi la antropomorfizarea universului.
Părerea mea este că acţiunea romanului se desfăşoară în acel mundus imaginalis, erosul consumându-se integral într-un perimetru fantastic: adică fie într-un „castel adevărat”, luat de cei doi amanţi şi aşezat în inimile lor, fie în casa lor din prima viaţă, unde s-au iubit şi au continuat a trăi apoi, ceea ce mă obligă să-l, repet, situez în constelația romanelor transmoderniste, alături de Silviu D. Popescu (Astrolab pentru Steaua Morgana) ori Mihai Eminescu („O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara”) sau Mircea Liviu Goga („Insula pescăruşilor”).
De ipso et de facto Mircea Pospai îşi construieşte romanul pe ruinele unor legende-mituri şi pe revelaţiile subconştientului. Citez: „Dar ea (Lamia-Luminiţa – n.m.) ştia drumul şi ştia ruinele. Atâta doar că ea nu ştia că ştie. Şi, de asemenea, nu ştia de când ştie.” Romanul scoate în faţă „istoria unui loc”. Se adapă de la izvorul unei vechi şi fascinante civilizații: vechea cetate a Pergamului. Iar noi, cititorii obişnuiţi ori mai aplicaţi, ne lăsăm absorbiţi de explicaţii şi ne lăsăm fascinaţi de detaliile despre o altă lume, încercând fiecare să ne-o imaginăm după proprie vrere şi proprie capacitate de înţelegere. Personajul feminin din prima viaţă speculează prilejul ajungerii la Atena unde, travestită în băiat („îmbrăcase într-o zi haine băieţeşti, se tunsese scurt, îşi ascunsese cât putuse sânii ca nişte portocale proaspete şi plecase pe un drum necunoscut printre plantaţiile de lămâi şi măslini”), deprinde destule lucruri „în legătură cu lumea şi cu cuvântul, despre cum pot fi aşezate literele pe pergament şi cum poţi înţelege alcătuirile lor, când le vezi, ca atunci când cineva îţi vorbeşte”.
Dar, iată, Mircea Pospai derivă fantasticitatea romanescă din nocturna forma Dianae, care e Luna, adică din lumea sensibilă care o reflectă pe cea inteligibilă (adică Soarele). Iar, el, romancierul, e „marele manipulator”, magicianul care îşi creează universul imaginarreal în doar şapte zile (la Complexul Balnear Bala-Mehedinţi), la începutul anului 2000.
Prezenţa Dianei în scenariul fantastic marchează ecuaţia eros=magie şi identitatea de substanţă a acestor două tehnici: de manipulare a fantasmelor, ca şi pe aceea a procedeelor lor operaţionale. Întreaga forţă a magiei narative se întemeiază pe eros şi pe poezie, generate de luna nouă devenită lună plină. Prozatorul ridică pânzele corăbiei sale romaneşti prin formula strigată cu putere „Sus pânzele! Ajută-ne, Thalasa” –, care iarăşi îi intertextualizează pe Al. Macedonski, pe Radu Tudoran şi pe Mircea Bârsilă. Dar cum „corabia i se pare închisoarea celei mai mari libertăţi”, prozatorul intră de unul singur în nebunia acestei aventuri, transscrisă în „Casa din altă viaţă”. Dar – după cum am arătat – singurătatea e doar iluzorie, căci steaua auctorială îl poartă printr-un Bibliopolis reînviat, căci acesta e rostul final al Lamiei-Andra şi al Lamiei-Luminiţa şi desigur al cântăreţului din Pergamon-Bar: „Cânt cui vrea să mă asculte o poveste neverosimile, sap inutile gropi spre a le astupa imediat la loc, dar văd, în schimb, în fiecare dimineaţă, un răsărit de soare pe vârful muntelui, fac lunea pe ghidul, dacă este nevoie, şi mai păstrez în acest fel posibilitatea de a dialoga cu oamenii.”.
Aţi sesizat deci, dragi cititori ai cronicii de faţă, că am avut dreptate în privinţa cuplului mitologicofolcloric, soarele şi luna. De aici încolo vă las să lecturaţi romanul şi să vă descurcaţi pe spesele proprii!
Oricum rolul Lunii e încă o dată evidenţiat când cei doi îndrăgostiţi caută comoara lângă Groapa Judecăţii Supreme din Cetatea Pergamului după răsărirea Lunii. Citez: „Răsărise luna şi parcă mai risipise ceva din liniştea cetăţii, ca şi cum lumina ar fi trezit la viaţă urmele de ziduri”. Aceste urme reînviate refac deci – în chip de amintiri/ anamnesis – o lume „din altă viaţă”, adeverindu-şi drept „casă” frumoasa limbă literară românească.
Cumpărând romanul de la autor, printr-un noroc, vă jur că, după citirea lui rapidă şi plăcută, o să-i oferiţi un bacşiş… gras. Cât îl priveşte pe Marele Manipulator Mircea Pospai, acesta va fi exclamat iluminat: „Luna şi cu Soarele mi-au redat izvoarele… ficţiunii plastice de-a dreptul fantastice”. În fiecare arhetip, prozatorul a descoperit o comoară şi a dezgropat-o pentru noi.
Ion Popescu-Brădiceni
