Mult stimată familie Brâncuşi, onorat prezidiu, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă rog să îmi permiteţi să mulţumesc maestrului Cristian Brâncuşi pentru deosebita onoare pe care mi-a facut-o invitându-mă să particip la lucrările acestui simpozion.
Devenit o tradiţie culturală a Târgu-Jiului şi nu numai, iată că „Simpozionul Naţional Petre Brâncuşi” aflat la cea de a XI-a ediţie, coincide acum cu marcarea, la 1 iunie, a 85 de ani de la naşterea maestrului. Acest fapt îi conferă evenimentului o importanţă aparte, singulară, o încărcătură retrospectivă şi afectivă unică. Măsurarea în grupe de câte cinci ani şi în decenii, apoi în secole şi milenii, ne face să comprimăm timpul cotidian şi, prin aceasta, să ne apropiem treptat de cel istoric şi, pe neobservate, spre cel infinit… Este sensul firesc şi implacabil al trecerii omului pe planeta Pământ, cu dezideratul ca fiecare să lase o urmă constructivă aşezată cu respect şi pioşenie peste cele ale înaintaşilor, şi cu responsabilitate, ca zestre, generaţiilor ce vor veni. Petre Brâncuşi a făcut cu prisosinţă acest lucru.
Personalitatea complexă şi polivalentă a celui a cărui memorie o cinstim, face dificil orice efort de extragere, fără omisiuni, a acelor trăsături relevante şi specifice care să o definească numai din perspectiva didactică, în calitate de dascăl.
Este de la sine înţeles că primele modele de profesor şi, probabil, cele mai bogate în încărcătura sufletească le-a găsit aici, la Şcoala normală din Târgu-Jiu, instituţie care, cu siguranţă, avea la acea dată profesori eminenţi, în buna şi recunoscuta tradiţie de seriozitate şi competenţă a şcolii româneşti. Şi, când afirm acest lucru fără să ştiu date concrete, mă gândesc la tatăl meu, militar de carieră, care pe front, în liniştea dintre două lupte, dar şi revenit acasă, în familie, recita cu o bucurie interioară pe care cuvintele nu o pot cuprinde, poezii întregi de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc sau Topârceanu învăţate în clasele primare (1924-1928) în satul natal din judeţul Dâmboviţa sau la gimnaziul din Târgovişte (în provincie, nu-i aşa ?) graţie unor pasionaţi şi dăruiţi dascăli, azi mari anonimi, care au cultivat suflet în sufletul elevilor lor.
Începând cu 1950, la Conservatorul din Bucureşti, contactul nemijlocit cu mari muzicieni ai culturii române – muzicologi, folclorişti, compozitori, dirijori, interpreţi, pedagogi – aş numi aici pe George Breazul, Dragoş Alexandrescu, Victor Iusceanu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Constantin Bugeanu, Nicolae Buicliu, Tudor Ciortea, Emilia Comişel, Sabin Drăgoi, Ion Vicol, Dumitru D. Botez, Vinicius Grefiens, Mircea Basarab, Ion Ghiga, Ovidiu Drâmba – îi va fi oferit studentului Petre Brâncuşi deschideri spre noi orizonturi ale cunoaşterii, spre aspiraţii profesionale înalte, simultane interiorizării unui model al ţinutei universitare elevate, omniprezent în personalitatea maeştrilor săi. Ne este uşor să recunoaştem în prim plan pe George Breazul, a cărui personalitate imensă (şi exprimarea nu e bombastică) a înrâurit profund destinul a numeroase generaţii de studenţi. Petre Brâncuşi îi dedica, putem aprecia că în semn de recunoştinţă, şi pe fondul unei subtile afinităţi involuntare generate de originile olteneşti comune, ani buni de cercetări concretizate în teza de doctorat intitulată „Semnificaţii actuale ale operei lui George Breazul” şi în alte ópusuri deosebit de valoroase, menite a restitui, în folosul generaţiilor viitoare, un inestimabil capital de ştiinţă şi cultură.
Din pleiada cincizecistă de cadre didactice recunosc, cu emoţie, existenta unor profesori comuni. În anii studenţiei mele la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1972-1976) am avut şansa să-i văd la lucru pe Ion Vicol şi pe D. D. Botez, ca invitaţi ai profesorului Gheorghe Oprea, la câteva repetiţii ale corului studenţesc „Gaudeamus” din care făceam parte şi care se pregătea să efectueze primul turneu al unui cor românesc în SUA. Se întâmpla în timpul rectoratului lui Petre Brâncuşi. Am avut norocul ca, pe toată perioada studiilor, să fiu studenta profesorilor Dragoş Alexandrescu la teoria muzicii-solfegiu-dictat şi Ion Dumitrescu la armonie. Cu mintea de acum pot să înţeleg şi să apreciez cât de mult contează pentru unitatea, stabilitatea şi continuitatea unei şcoli muzicale, înţeleasă în sensul cel mai larg, puterea exemplului marilor dascăli manifestat în procesul de învăţământ, în contactul direct, nemijlocit, cu un număr cât mai mare de generaţii. În acest sens, profesorul Petre Brâncuşi este un model exemplar care aparţine, la rândul său, unui nucleu de modele, liant între generaţii, alături de maeştrii Dragoş Alexandrescu, Petre Crăciun, Dinu Ciocan, Myriam Marbé (care mi-au fost profesori), Victor Ceaicovschi, Alexandru Paşcanu, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Sebastian Barbu-Bucur şi încă mulţi, mulţi alţii.
Întâlnirea cu Istoria muzicii româneşti se făcea atunci, ca şi acum, în anul terminal. În ochii mei şi ai colegilor mei însemna întâlnirea cu rectorul Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, cu funcţia academică cea mai înaltă, care, la acea vreme impunea prin tradiţie, distanţa; însemna, în acelaşi timp, întâlnirea cu profesorul Petre Brâncuşi, dar şi cu omul, pe care urma să-l cunoaştem, să-l apreciem şi să-l iubim. Punctualitatea maestrului la intrarea şi ieşirea de la curs impunea punctualitate tuturor, ca o regulă elementară necesară, devenită, deja demult, deprindere (atunci). Nu ţin minte să se fi făcut vreodată apelul la curs, Sala 70 (acum, cu acelaşi număr, se numeşte amfiteatrul „Ludwig van Beethoven” în care eu îmi desfăşor cursul de Teoria muzicii) era întotdeauna plină, aproape neîncăpătoare; studenţii erau prezenţi nu din jenă, sau, cu atât mai puţin, de frica rectorului. Motivul? Era deosebit de plăcut, de comod şi de profitabil să audiezi un curs întotdeauna foarte bine documentat şi argumentat, întotdeauna foarte bine organizat, sistematic şi sintetic, cu exemplificări muzicale relevante, curs care se întipărea în conştiinţă firesc, aproape fără efort, curs pe care îl transformai cu usurinţă în propriile notiţe, bază a înţelegerii şi pregătirii examenelor, bază solidă pe care se aşezau informaţiile lecturilor bibliografiei obligatorii şi facultative. Este adevărat că generaţia mea nu a trăit studenţia sub imperiul tentaţiei irezistibile a banului, sau a constrângerilor materiale severe, justificatoare parţial ale absenteismului actual. Unii dintre noi erau tentaţi să chiulească pentru a vedea cât mai curând filmele noi de la cinematografele de pe Bulevardul „6 Martie” (aflat în vecinătatea Conservatorului), multe dintre ele considerate astăzi capodopere ale filmografiei italiene (în special), franceze sau ruse. Altele erau, însă, materiile unde îţi permiteai să faci „o breşă”.
Câtă dedicaţie, câtă putere sintetizatoare şi, mai ales, câtă iubire şi respect pentru student a risipit maestrul în efortul asumat responsabil prin care şi-a transformat erudita operă de cercetare muzicologică şi timpul aferent documentărilor, într-un util instrument didactic, concis, riguros, esenţializat – cursul de Istoria muzicii româneşti – oferit săptămânal cu generozitate, prin viu grai, de la înăţtimea catedrei Sălii 70. Aceasta este o artă pe care numai dascălii cu vocaţie o stăpânesc, Pentru mine s-a constituit în model spre care aspir; numai trecerea anilor, senectutea, dă măsura exactă a simplităţii explicării lucrurilor complexe.
Vocea caldă, clară, ritmul aşezat, intonaţia cu inflexiuni întotdeauna numai în limita şi în folosul inteligibilului, creau o atmosferă propice concentrării tuturor, cu linişte interioară, asupra subiectului propus. Era măiestria didactică, talentul şi dăruirea cu care Profesorul introducea în minţile noastre o cantitate imensă de informaţii dense şi strict necesare, într-un număr de ore de curs, cu siguranţă mai mic decât cel necesar parcurgerii aprofundate a culturii muzicale româneşti. (Acum este şi mai mic, în situaţia în care s-au mai adăugat încă vreo 30 de ani de creaţii româneşti – unele de notorietate internaţională)
Să nu credeţi că vreau să idilizez, să eludez problemele pe care studenţii trebuiau să le depăşească la această materie universitară. Deşi maestrul a selecţionat atent, păstrând în repertoriul de recunoscut la examen numai ópusuri reprezentative istoric şi stilistic, lista era destul de bogată în raport cu timpul obiectiv necesar asimilării ei prin audiţii, şi cu foarte multe piese „în primă audiţie” pentru noi (chiar dacă în sălile de concert era obligatorie în epocă interpretarea unei compoziţii româneşti, de regulă, aparţinând unui compozitor contemporan). Comentariile, nemulţumirile şi discuţiile pe această temă se produceau la seminarii, cu maestrul Grigore Constantinescu, tânăr asistent pe atunci. Nu cred că a ajuns vreodată ceva la urechile titularului de curs – nici dinspre asistent şi (cu atât mai puţin) nici dinspre studenţi. Nu de frică – mă repet. Cred, cu probabilitate minimă de eroare, că fiecare dintre noi se raporta suficient de corect, conştient şi demn la o axă generală a valorilor, comună şi acceptată, datorită căreia era dificil să te subestimezi sau să-ţi supralicitezi locul.
Rog să îmi fie permis să recunosc că, în ochii tinerei de 22 de ani, cât avea semnatara acestor rânduri, Petre Brâncuşi trecea drept un bărbat foarte frumos; înalt, drept, cu trăsături armonioase, brunet autentic cu ochi negrii extrem de pătrunzători. Întotdeauna îmbrăcat impecabil, cu bun gust şi rafinament – costum elegant, cămaşă albă, cravată asortată. Niciodată strident, epatant sau provocator. Prezenţa sa discretă, dar care, paradoxal, nu putea trece neobservată, degaja întotdeauna nobleţe şi distincţie, stapânire de sine şi un calm suveran. Proveneau aceste trăsături, atât de inconfundabile, din aura marelui înaintaş George Breazul? Posibil, probabil. Noi, studenţii acelei serii, le priveam ca pe ceva firesc şi bine cunoscut; doar crescuserăm în primii trei ani universitari sub auspiciile unor trăsături asemănătoare, uneori până la identitate, care aparţineau profesorului nostru de teorie-solfegiu-dictat, maestrul Dragoş Alexandrescu, un alt discipol al lui George Breazul, al cărui nume îl pomenea la curs ori de câte ori trebuia să ne atragă atenţia în mod special în legătură cu acurateţea logică, cu inportanţa valorii ştiinţifice şi de autenticitate a surselor de documentare, cu obiectivitatea şi detaşarea afectivă, necesare în argumentarea ideilor într-un demers de cercetare autentică.
Nu voi putea uita niciodată starea particulară de bine, de confort intelectual şi de echilibru interior pe care le-am trăit în timpul examenelor la aceste două discipline (mult mai mult şi mai special decât la celelalte) graţie atitudinii celor doi maeştri, atitudine pe care aş defini-o ca „neutralitate constructivă”, stimulatoare deopotrivă a creativităţii, a judecăţilor critice şi a autocontrolului exigent. Rămân cu nostalgia acelor clipe şi cu regretul neputinţei cultivării acestei stări studenţilor actuali, din motive obiective, cel puţin: scurtimea examenelor orale (10-15 minute) ne obligă pe toţi la derularea în viteză a răspunsurilor, iar a celor scrise, la utilizarea testelor cu răspuns deschis ori alegere multiplă care înlătură, din principiu, creativitatea şi judecata critică.
Opera teoretică a muzicologului Petre Brâncuşi, contribuţie valoroasă la istoria culturii româneşti, rod al preocupărilor sistematice şi al documentării minuţioase în perimetrul explorat şi neexplorat al muzicii româneşti din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, a pus în circulaţie, într-o lumină personală de rafinată erudiţie, informaţii extrem de interesante. Mânuirea inteligentă a instrumentelor specifice cercetărilor de tip umanist, pe fondul temeinicelor cunostinţe istorice, filosofice, estetice, stilistice, vor incita, cu sigurantă, generaţiile tinere la continuarea studiilor pe traseele deschise de autor şi pe unele noi. Ar fi nedrept şi trunchiat să acordăm operei teoretice a maestrului numai valoare (e drept) excepţională, istorică şi muzicologică. Scrierile domniei sale sunt un instrument de lucru indispensabil deopotrivă profesionistului, datorită conţinutului riguros ştiinţific, foarte sigur documentat şi argumentat, studentului, prin organizarea didactică, logica şi consecvenţa, dar şi melomanului – iubitorului de cultură muzicală românească – prin stilul elegant şi clar care poate încântă şi convinge pe orice împătimit al lecturii.
Cartea cu „Noţiuni elementare de teoria muzicii”, editată în anul 1964 la Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, scrisă în colaborare cu profesorul Paceag, reprezintă, prin prisma domeniului, un ópus unicat prin care ni se dezvăluie disponibilităţile muzicale multiple ale autorului şi preocuparea constantă de a sprijini, de a ajuta acolo unde e necesar şi atunci când e necesar.
Acum, când scriu aceste rânduri, mă copleşeşte nostalgia, dar şi bucuria întâlnirii cu un mare model al gestului universitar adresat studentului, cu muzicianul complex, care, deşi a strălucit, a preferat să lumineze. Vă mulţumesc, maestre Petre Brâncuşi, pentru opera teoretică aşezată cu respect şi pioşenie în templul culturii româneşti, şi cu responsabilitate ca zestre generaţiilor ce vor veni. Vă mulţumesc pentru că aţi cultivat suflet în sufletul studenţilor dumneavoastră… AB IMMO PECTORE.
Conf.univ.dr. Rodica Nicolaescu
