1. Scriind poezie cvasireligioasă, Radu Cârstoiu calcă iar pe urmele lui Tudor Arghezi. Arghezianismul era însă aproape o revoltă. Într-o notă personală – dar şi transpersonală – autorul volumului „Golgota neurcată” se revendică desigur din transmodernism căci are ca ţintă scriitura terţincluzivă: aceea în care sacrul şi profanul coabitează întru Noua Unitate şi Entitate treismică (triadică).
2. Religiosul face casă bună cu eticul, dogma sacrosanctă cu legea morală, iar apodictul (opus interdictului) cu… stelele fixe de deasupra.
Îndumnezeirea Fiinţei, realimentarea ei din transcendent, pare piatra de căpătâi a lui Radu Cârstoiu, fiu al tatălui său, care şi dânsul, este fiul tatălui său.
Astfel tradiţia poeziei psaltice, a celei divinatorii, nu moare, în Gorj. Urmele abordării lirismului, din perspectiva retorică, axiologicul accent căzând pe punerea Întrebării şi prospectarea Răspunsului, îi conferă demersului promovat de Radu Cârstoiu originaritate dar şi originalitate.
3. O gramatică a unui discurs care îşi asumă menirea reumplerii deşertului din lăuntru este una a diseminării literei în sunet, a semnului în sens, a Figurii arhetipale în Transfigurare. Această latură a creaţiei lui Radu Cârstoiu îl poate retrezi pe Cititor la Credinţă şi la Mântuire, la Perfecţiunea umană pe care paradoxurile logice şi translogice – vorba lui Lucian Blaga – o rezumă la nesfârşit pentru a fi accesată.
4. „Dacă iubire nu e, nimic nu e!”. Soarta Creştinismului – şi a ortodoxiei incluse, terţul la vedere – stă şi în mâna transcriptoare a unui Ens precum Radu Cârstoiu, poetul generos, jertfelnic (a se citi: autosacrificial fără condiţionări), care speră să-i recâştige pe atei de partea Iubirii celei Mari. În „Casa Sufletului Său” şi-a făcut loc Dumnezeu, iar consecinţa e mirabilă, e bucuria de a trăi eliberat de angoasa morţii. Aceasta este „noua filosofie” pe care o propovăduieşte poetul „columnist” în veacul care curge către o Eternitate care ar fi neutră fără asemenea recursuri la reevanghelizare a Lumii.
5. Mântuirea – iată scopul oricărei reîntoarceri cu faţa către Paradis. Calea către ea: fie o parabolă, fie o alegorie. Şi pe traseu comunicarea – mai degrabă transdialogul – cu Tatăl Suprem, prin intermediul îngerilor, despre care Andrei Pleşu a elaborat un Tratat. Radu Cârstoiu întreprinde mai mult: ia ficţiunea şi o dicţionalizează, o reconverteşte dinspre sintaxă înspre povaţă, dinspre pragmatică înspre Tâlcul Absolut, în care sălăşluieşte Adevărul cel încă neaflat şi după care Radu Cârstoiu scotoceşte cu o rară „pierdere de eu”.
6. Aşa că poezia va fi muzică rarefiată a Înălţimilor Cugetării, armonia sferelor de interferare, splendoarea fractalilor irizând Facerea Lumii şi, secundar, poieinul transliric.
Radu Cârstoiu chiar precizează apoftegmatic: vom bea apă moartă şi apă vie de unde se bat munţii în capete (a se citi: Marile Capodopere).
7. Om şi Creator, poetul se bifurcă, având nostalgia Întregului, fiind un reveriant al Scriiturii care a fondat Cosmosul, Universul, Străluminările Increatului. Şi tot povestind, Radu Cârstoiu cade în arta naraţiunii versificate, gratuit, pusă în slujba Modelării, a Recuceririi Fiinţei ca Binele neînvins de Rău. E mult, e puţin, e totul, e suficient? Să-i lăsăm pe păcătoşii de Critici să decidă!
8. La baza acestei cărţi, scrisă simplu, cursiv, inteligibil, stă emoţia. Cuvântul ca atare are menirea să te impresioneze şi simultan să te înalţe.
Sunt posibile şi asemenea modalităţi de a scrie, de a te adresa, într-un limbaj transparent, cititorilor.
Radu Cârstoiu este, sufleteşte vorbind, un poet de respiraţie largă, de confesiuni paradoxale, menite să te zguduie din temelii.
Redactând cartea de faţă, el îşi duce crucea în spinare pe o Golgotă existenţială, pe care orice om cugetător o urcă.
Urcuşul însă trebuie să reprezinte totodată un triumf asupra morţii. Nimicnicia umană trebuie să se integreze în Veşnicie!
Radu Cârstoiu este un Nichifor Crainic şi un Vasile Militaru al zilele noastre.
Ion Popescu-Brădiceni
