Este un lucru bine cunoscut și verificat că, în general, poeții, scriitorii și criticii literari, oameni de cultură, găsesc și sunt entuziasmați de satul românesc, de țăranii acestuia, în special, care oferă o sursă inepuizabilă de reflecție și filozofie simplă, de cugetării adânci și înțelesuri saturnale.
În același timp, apreciază și pun în valoare tradițiile și obiceiurile strămoșești, le cultivă pe mai departe.
Dacă ne-am lua după marele Picasso, care spunea: ”oamenii încep aproape întotdeauna primi a nu înțelege”- gândire sau reflecție ce ascunde micimea universului minții omenești, constatăm și observăm că acest lucru i se potrivește, de minune,- și lui Pompiliu Marcea.
În copilăria lui scurtă, petrecută pe malurile Blahniței, pe ulițele satului său Colibași sau pe izlazul Cojanilor, ori pe tăpșanul Borului, ori pe la Câmpu Mare, ori pe la Criceanu, în peregrinările lui prin pădurea de salcâm, ce despărțea locurile de arat în două părți, ori urmărind șopotul apei ce cobora din Boru și Țapu spre albia molcomă a unei Blahniţe milenare ce a ținut și ține în viață această mică așezare a colibășenilor, constatam și consemnăm, mai ales din spusele sorei criticului literar Pompiliu Marcea,- Pina lui Nelu Ganea, care acum, la o vârstă venerabilă, mărturiseşte: ”Pompilică pleca de unul singur și colinda împrejurimile, ajungând și până la Cărbunești sau Pojogeni, ori Albeni, și pe la Cojani şi până la Ștefănești, de unde se trăgea ăl bătrân. Nu spunea când pleca de acasă, și, te pomeneai, cu el, venind după mai mult timp, obosit şi mort de foame.”
Ce gândea și ce sentimente încerca, acel copil de vârstă școlară, văzând cum oamenii, în acele vremuri, ca și acum, munceau ogorul, lucrau şi munceau grădinile din Curături, pentru a câștiga fasolea, cartoful, roșia și grâul pâinii, ori porumbul pentru mămăligă și animale,-nu știm; dar, reținem că în acest copil, firav încă, se dădeau lupte pentru descifrarea enigmei vieții, pentru înţelesul orânduielelor oamenilor, pentru înţelegerea morţii şi a naşterii. Mereu avea întrebări pentru” mamele”lui, și era, veșnic nemulțumit când i se răspundea în ”dodii”, căci mintea lui ageră voia să obțină răspunsuri clare, concrete și corecte cu privire la neajunsurile vieții, a lipsurilor, a greutăților care existau în multe din casele și familiile oamenilor, după anii 30, ai secolului trecut.
Pe vremurile acelea, sau în acele timpuri grele, am spune, om cu slujbă sau salariat la stat se numărau pe degetele unei mâini, erau în schimb boierii la care trebuia să muncești. Fiecare din sătenii lui Pompiliu Marcea încerca să-și ducă traiul din munca grea a pământului. Începuseră să se ridice case noi, dar cu ce chinuri și eforturi. Cam în fiecare casă locuiau şi se găseau câte trei generații și fiecare familie avea câte 3-4 copii, înghesuiți într-o singură cameră. În anul 1935, când începe școala primară, sensibilitatea lui Pompilică, așa îi spuneau și-l strigau toți, este sesizată de învățătorul satului, VICTOR CIUDIN. Aceasta, cu flerul ce-l caracteriza, vede în privirea și gândirea micului copilandru, ca și în comportamentul său, o dorință ascunsă și o doză de ambiție, care-l va însoţi toată viața.
Dar, despre alte lucruri interesante legate de satul natal, Colibași, al criticului literar Pompiliu Marcea vom mai ,, vorbi’’ și altădată.
MARIANA şi COSTIN ZĂLOG- Colibaşi
