Am fost atât de îndrăgostit de o fată, care să fi tot avut 14 ani, eu aveam cred că optsprezece şi eram ca un cal bălan liber de frâu.
Nu ştiu, e adevărat şi azi sau e numai literatură a la Cervantes, cine n-a citit pe Don Quijote şi Sancho Panza cel ce s-a luptat cu morile de vânt prin toată Spania şi cu o turmă de oi de pe la noi, pe aici prin Brădiceni.
Ce-mi amintesc doar că acest cavaler al tuturor neamurilor m-a trimis cu o scrisoare la Dulcinea, Măria ta i-am spus nu ştiu să scriu şi nici să citesc, nu-i nimic, mi-a zis Cavalerul, învaţ-o pe de rost şi eu care pe vremea aceea nu aveam nopţile tulburi ca acum, am învăţat scrisoarea pe de rost şi i-am spus-o lui Dulcinea, ei cum a fost m-a întrebat Cavalerul când m-am întors, ei, cum, păi eu când i-am spus-o Dulcineei am şi şters-o din memorie, uitarea fiindu-mi necesară apoi să-mi umplu mintea cu alte date.
Totul mi s-a întâmplat apoi exact ca în literatură, întâlnind o fată de 14 ani la nedeie la Stroieşti, pe atunci puţină lume ştia să citească şi să scrie, atât de beat fiind de frumuseţea ei, eu ca Prinţul care n-a putut să şi-o mai reamintească de atunci în toate zilele care au urmat i-am scris o scrisoare pe genunchi în faţa ei atât fiind de fermecătoare, Draga mea, aşa mi se pare că începea scrisoarea pe care chiar atunci trecând un stol de porumbei pe deasupra noastră, unul din ei a luat-o şi s-a dus.
Îmbătat şi el de frumuseţea ei ca şi eu rămas de atunci în genunchi şi fără să mai uit.
Azi mi-aş aminti-o numai dacă aş mai putea trăi acele zile la care mă rog la Dumnezeu să se mai întoarcă o clipă chiar dacă ar fi clipa cea mai de pe urmă.
Îmi amintesc, repet, doar atât, ca prin vis, nedeia de la Stoişeti era într-un zăvoi străjuit de plopi şi de arini cu vreo zece hori de lăutari în jurul cărora se învârteau horile din Gorj, mirosea poate a mici pe grătar şi a gogoşi, dar mie mi-a ieşit înainte o fată, nu ştiu brunetă sau blondă care desculţă fiind în marginea Jaleşului se încălţa cu nişte sandale romane, moştenite nu ştiu de la care ofertă ca roua pe iarbă dimineaţa şi ea decât ele mai deasupra c-o palmă ca o floare de liliac.
Bună ziua, am date eu să-i spun şi ea a deschis nişte ochi mari şi negri spre mine de parcă atunci ar fi înflorit Magnolia prima oară pentru mine.
Am luat-o de mână fără să mai aştept răspunsul ei şi-am intrat împreună în hora de mână care se învârtea cu pământ cu tot aproape de noi şi parcă visam eu în visul ei şi ea în visul meu cu Sfântul Ilie care ne apăra dragostea.
Seara, nu până apune soarele, am dus-o acasă, mi-a zis mama mi-a spus, şi acesta era obiceiul pe atunci la ţară ca fata să vină acasă până la apusul soarelui, dar mai înainte, sunt sigur, am sărutat-o o dată, de două ori şi, nu ştiam să număr decât până la o mie, mâna ei a rămas în mâna mea, o mână micuţă, caldă, mărturie că şi azi când îi şoptesc numele inima mea încă mai bate.
Să-mi scrii, mi-a strecurat o adresă pe buze că mama sa a strigat-o iute să-i aud eu numele.
Şi i-am scris, de atunci în fiecare zi, în fiecare noapte, uneori numai un rând sau un cuvânt, pe toate stelele şi pe toate frunzele de stejar, de nuc când sufeream de amar şi le dăruiam unor porumbei să le ducă departe, departe pe unde credeam eu că ea rătăceşte de mine şi eu de ea.
Aşa mulţi ani au trecut, anii sunt doar să treacă precum părul alb de pe pomii plini de promoroacă.
Uitasem de toate că nici astăzi nu îmi aduc aminte cum o chema, scrisorile adunate într-un scrin le-a luat vântul, aşa mi-a spus ea când i le-am cerut să mi le dea înapoi, eu ştiind că ea minte, un vânt sălbatic ca şi toate întâmplările uitate pentru care eu o iert şi le-a dus, le-a împrăştiat în lumea largă, pierzându-se eu de ele şi ele de mine şi de ea.
De aceea azi, când văd o fată frumoasă mă întreb nu cumva e Era? Ea cea mai frumoasă care mă ruga, Ioane, dragul meu, te rog să-mi scrii, să pot adormi pe un cuvânt al tău – singurul care poate să facă un suflet să mai existe.
ION CĂPRUCIU
N.R. Povestirea de faţă, de un realism magic, ca şi celelalte face parte din volumul al doilea al cărţii “Amintiri din Casa Amintirilor”, aflat în pregătire. Soţul fostei fete de 14 ani mi-a zis că încă mai păstrează doamna sa două dintre scrisorile pline de dragoste şi de har literar precoce ale prietenului şi colaboratorului Gorjeanului – scriitorul Ion Căpruciu (I. Predoşanu)
