”Era ţăran şi nu doar prin origine, cum se spune. Fusese, chiar în copilărie şi în primă sa adolescenţă. Asemenea lui Marin Preda – Niculae cel din Moromeţii – păzind vitele pe imaşuri, lucrând pământul laolaltă cu părinţii şi fraţii lui. Un ţăran, însă din stirpea nobilă şi foarte veche, a celor ce se nasc mai mult în Oltenia dinspre munte. Din copilărie, încă, de pe băncile excepţionalei pe atunci şcoli de la Târgu-Jiu, ştia prea bine că are supremul drept – în numele lungului şir de strămoşi care s-au târât pe brânci atâtea veacuri – să iasă la lumină, să schimbe pentru prima dată, cum zisese poetul ”sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Şi acest salt în intelectualitate, Pompiliu Marcea l-a făcut cu deosebită agerime şi eleganţă, mânat de o ambiţie, de o încăpăţânare de a răzbi la locul ce i se cuvenea (şi pe care credea că nu-l va putea atinge), mai presus de fire, fatală chiar. Pompiliu Marcea a fost un profesor de înaltă ţinută şi un scriitor militant pentru ai săi, de o discreţie care îi dădea alura unui diplomat al domeniului literelor române din vremea sa.” Asta spunea profesorul universitar I. Rotaru într-un articol.
Unchiul meu îmi spunea că fiind la Paris, la invitaţia directorului Bibliotecii Naţionale a Franţei, printre temele abordate l-a întrebat de ce în România nu se găseşte nici un scriitor care sa facă un dicţionar de personaje. Sigur, nu i-a căzut bine întrebarea şi şi-a propus când se întoarce în ţară, va scrie un asemenea dicţionar.
Atunci s-a gândit la M. Sadoveanu spunând că este cel mai “fecund “ scriitor român care a scris peste 100 de cărţi. Şi uite aşa a apărut ”Umanitatea sadoveniană de la A la Z”, lucrare de referinţă în literatura romană.
Iată ce scria profesorul înainte de apariţia celei de-a 3-a cărţi despre Sadoveanu: ”Trebuie să m-apuc de cartea a 3-a despre Sadoveanu spre a alcătui o trilogie critică ce va fi, după opera lui Eminescu de G. Călinescu, o operă unică în cultura română. Ar trebui să apară în 1979 pentru că, în anul 1980 la Centenarul naşterii scriitorului să se reediteze sub banderola sa într-un tom imens de 1500 de pagini. Mă încântă teribil această idee.”
Şi astfel apare cartea ”Mihail Sadoveanu – 100 de ani de la naştere” editată în limbile engleză, germană şi franceză. Mai mult, pe unchiul meu l-au preocupat originile scriitorului M. Sadoveanu pentru că în cartea sa “Concordanţe şi controverse” în ”Sadoveniana – O enigmă genealogică” scrie: ”Despre ascendenţii săi în linie paternă Sadoveanu vorbeşte întâia oară, din câte ne dăm seama, în Adevărul din 15 ianuarie 1937: ”Am obiceiul să distrug scrisorile, ciornele şi notele, ca să nu fie bătăi de cap mai târziu pentru oamenii curioşi. Dintr-o discreţie firească, n-am comunicat publicului despre predecesorii mei decât extrem de puţin… E bine, poate, să se ştie şi altele. Că bunicul meu dinspre tată, Mihai Sadoveanu, a trait începutul vieţii lui în Oltenia, în Gorj, unde şi acuma ştiu că am neamuri, pe care nu le cunosc. Bunica mea, soţia acestui Mihai Sadoveanu, era moşneancă de la Locusteni, judeţul Dolj, şi se chema de acasă Sterica Bîrzoianu. Aceşti doi boiernaşi au părăsit ţara Oltului în vremea zaverei (1821), după cum arată diata bunicii mele, şi s-au statornicit la Iaşi. Tatăl meu s-a născut în capitala Moldovii la 1834 şi a trait, un timp, ca advocat, la Paşcani, unde am văzut lumina lumii”…”Surpriza, căci este vorba mai mult, de un fel de mister, este următoarea: în timpul copilăriei mele, de acum patru decenii, trăia, în comuna Săcelu din Gorj (veche staţiune balneară, cu ape termale, din păcate nevalorificate nici până azi) un personaj important, bine cunoscut şi de oamenii din satul meu, Colibaşi, la 7-8 km de Săcelu, pe numele său Bubi Sadoveanu. Era un om politic autoritar, un orator de rasă şi de aici începe nedumerirea mea, semăna aidoma cu marele scriitor. Îi vedeam adesea poza în ziarul Gorjeanul (al cărui director, Jean Bărbulescu, este lăudat de Arghezi pentru priceperea de ziarist) dar şi în ziare” de la centru”. Culmea este că văzând fotografia scriitorului în manualele de şcoală primară, am crezut că-i vorba de omul politic… În anul 1950, cînd l-am văzut întâia oară pe Mihail Sadoveanu, mi s-a părut că l-am mai văzut o dată, aievea, în copilărie. După ce în ultimele două numere ale Flacării, L. Kalustian a făcut un excepţional portret dascălului de ţară Ion D. Isac din Pojogeni (la 3-4 kilometri de satul meu), pe care l-am cunoscut bine, l-am întrebat pe excelentul gazetar, care este o adevărată mină de informaţii de cea mai mare însemnătate, dacă ştie ceva de acest Bubi Sadoveanu, neîndoielnic rudă direct a scriitorului. Mi-a răspuns că-l ştie, că seamănă perfect cu marele scriitor, cu care dealtfel era rudă apropiată. Dar că nu cunoaşte, deocamdată amănunte despre el. Nedumerirea mea este următoarea : Sadoveanu în Anii de ucenicie, spune: ”Bunicul, Mihai Sadoveanu, era gorjean dintr-un neam care, după cât sunt informat, trăieşte şi azi în acea parte de ţară. N-am avut plăcerea să cunosc aceste rude, deşi am fost totdeauna doritor să-mi cercetez baştina şi neamul după tată. Cândva mă voi învrednici poate să fac şi asta…” Am însă o ultimă nedumerire, la care cu siguranţă nimeni nu va putea răspunde, chestiune pe care semper ignorabimus, şi anume: Cum de seamănă atât de mult Sadoveanu cu mama sa, fiică de răzeşi din Vierşeni şi în acelaşi timp cu rudele sale, boiernaşi din Gorj? Dar am greşit, căci întrebarea ar trebui pusă altfel: Cum de semănau, între ei, Ursachii din Vierşenii Moldovei, cu Sadovenii din Săcelul Gorjului ? Căci nici nu se cunoscuseră vreodată… Suntem însă pe cale să dezlegăm ”misterul”. Vom comunica, la timp, rezultatul investigaţiilor”.
Perioada anilor 1980–1985 (anul decesului) a culminat cu dramaticele episoade in jurul volumului IX din ”Opere complete” a lui Eminescu. Unchiul meu, mi-a spus că a intrat într-o luptă ”pe viaţă şi pe moarte” cu şef rabinul Moses Rosen, care susţinea interzicerea apariţiei în librării şi trimiterea la topit a volumului. Atunci, unchiul meu împreună cu alţi colegi de breaslă au luat atitudine dură faţă de rabin şi au transmis mai multe răspunsuri autorităţilor statului pe linie literară politică precum şi preşedintelui N. Ceauşescu.
Datorită implicaţilor cazului cât şi a ameninţărilor primite toţi s-au retras, spunându-i şi lui să facă acelaşi lucru. El a rămas singur şi le-a răspuns că nu va ceda şi va apăra poetul nostru naţional până în ultima clipă a vieţii. Ameninţat fiind şi el cu moartea în diferite moduri, pe stradă, telefonic sau cu bilete pe sub uşă, nu a dat înapoi, continuând lupta cu “cel mai puternic” om din România. Familia, soţia şi fata l-au rugat să renunţe la această acţiune, dar răspunsul lui a fost uluitor ”Kim şi Corina pe voi vă ador, dar pentru Eminescu mor”.
Rabinul susţinea că Eminescu a fost antisemit şi din această cauză vroia interzicerea volumului care conţine poezii cu caracter antisemit. După lungi şi grele lupte volumul a apărut, dar se pare că preţul a fost însăşi viaţa scriitorului. Toţi cei care s-au implicat în rezolvarea acestui caz, au decedat în condiţii suspecte.
Astfel, rabinul consemnează “caracterul suspect al decesului profesorului şi scriitorului Pompiliu Marcea în cartea sa de memorii, lăsând să se înţeleagă că la mijloc a fost o pedeapsă divină. Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în lacul Herăstrău, Ion Lotreanu, a fost găsit spânzurat iar Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie”.
În anul 1982, când academicianul Şerban Cioculescu împlinea 80 de viaţă Academia Română împreună cu Uniunea Scriitorilor din România (al cărei membru era şi Pompiliu Marcea) i-au organizat în Aula Academiei un simpozion la care, printre alţii, a fost invitat şi a vorbit şi Pompiliu Marcea. În anul 2003, la ”Festivalul Tudor Arghezi” a participat şi D.R. Popescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor în anii ”80, festival ce şi-a început lucrările la Colegiul Naţional ”Spiru Haret” din Tg-Jiu, în Amfiteatrul ”Pompiliu Marcea”.
După terminarea lucrărilor am stat de vorbă cu dumnealui şi era bucuros că în memoria lui Pompiliu Marcea s-a dat denumirea amfiteatrului şi a fost expus un tablou deasupra uşi, tablou ce a fost donat de către mine şi montată o placă memorială.
D. R. Popescu mi-a spus că l-a cunoscut foarte bine pe unchiul meu şi l-a apreciat foarte mult pentru ceea ce a făcut pentru cultura românească. Mi-a spus că a admirat la el, inteligenţa neobişnuită, vastele cunoştinţe culturale ce insuflau o adevărată teamă colegilor de breaslă să abordeze anumite teme dacă nu erau foarte bine pregătiţi. Mi-a mărturisit că în perioada acelor ani, Pompiliu Marcea era considerat de Şerban Cioculescu, cel mai mare critic literar al ţării. Pompiliu Marcea s-a implicat foarte mult în readucerea la catedră a lui Şerban Cioculescu care fusese dat afară de comunişti, datorită convingerilor sale.
La fel a făcut şi cu Vladimir Streinu după ce, acesta a ieşit din închisoarea politică, ba chiar l-a recomandat pentru funcţia de director al Editurii Univers.
A intervenit şi în sprijinul lui Eugen Simion prin anii 1975, împreună cu profesorul M. Dragomirescu, când acesta era în atenţia celor de la ”centru” pentru a-l ancheta în privinţa unei cărţi.
Iată ce spune Şerban Cioculescu despre Pompiliu Marcea într-un dialog cu sine însuşi ce se intitulează ”Unul e gorjean…” publicat în revista ”Ramuri”:… ” – Aveţi dreptate. Fac mea culpa. Revenind la pandurul nostru, mi-au plăcut şi articolele lui de sinteză. Sînt ale unui optimist, ale unui tânăr. – Vrei să spui , ale unui veşnic tînăr, Marcea are 55 de ani, vârsta ideală a maturităţii critice. Şi tezele lui sînt excelente. Îţi recomand îndeosebi Lecţia clasicilor. M-a reţinut observaţia: ”Clasicii niciodată nu se învechesc, rugina timpului nu-i atinge, actualitatea permanentă este regimul propriu de exigenţă al clasicilor adânc înrădăcinaţi în solul spiritual natal, idealurile lor au fost şi sunt ale întregului popor”. – Care-i, după părerea dumneavoastră, meritul deosebit a lui Pompiliu Marcea, în Concordanţe şi controverse? M-a izbit bogăţia de sugestii a criticului. Vezi dar că sugestia nu e numai o unealtă, ca să zic aşa, exclusivă, a poeziei lirice. Criticul cel bun e frate bun cu poetul. Ce mai vrei?”.
În anul 1983, în articolul “Cu foarfecele împotriva adevărului”, publicat în revista România Literară, Pompiliu Marcea dă un răspuns usturător unui anume critic rus Pimen Buianov care a scris un articol în ”Literaturnaia Gazeta” intitulat ”Cu pumnii împotriva istoriei”, împotriva trilogiei scriitorului roman Dumitru Popescu,”Pumnul şi palma”, roman care aborda ficţional relaţiile româno-ruse, apărută la editura Eminescu în anii 1980-1981-1982. “Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic – mărturisim – n-am auzit niciodată, reuşeşte o incalificabilă performanţă: el revarsă o cascadă de neadevăruri, invective şi etichetări denigratoare, de o gravitate excepţională, eludează cu desăvîrşire conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului şi construieşte după bunul său plac, o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios şi ameninţător, o combate înverşunat… Este profund reprobabil faptul că asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate elementară, de natura să împieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale, principiale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea lumina tiparului. În cea ce mă priveşte, am considerat totdeauna şi continui să cred cu tărie, că idealul nobil al literaturii este şi va rămîne acela de a sluji şi lumina adevărul vieţii, de a servi bunelor relaţii dintre oameni şi dintre popoare”.
După ce a scris acest articol i-a spus soţiei sale că, dacă până acum nu s-a făcut cunoscut în lume, de acum încolo va fi cunoscut, şi, decât să mor în anonimat mai bine ”mor c-un borcan de murături aruncat în cap de la balcon”.
Într-un articol intitulat “POMPILU MARCEA – jertfă pe altarul culturii” dascălul său, profesorul Victor Andriţoiu, spunea:”… Şi i-a venit pieirea prea timpurie fiindcă a îndrăznit într-un articol să ia apărarea romanului ” Pumnul şi palma”, scris de Dumitru Popescu, şi să înfrunte un critic literar din U.R.S.S. Mândria lui de profesor fusese rănită şi a luat atitudine, dând un răspuns vehement, întocmai ca T. Arghezi când a scris pamfletul “Baroane!”. Marcea a dat un răspuns usturător ca o palmă pe obraz, apărând literatura poporului român. Îndrăzneala aceasta a plătit-o cu moartea. Marcea este un erou căzut la datorie şi merită să fie slăvit, fiindcă el rămâne o jertfă pe altarul culturii neamului românesc”.
Ion Marcea – nepotul scriitorului
