Pe Daniel Murărița îl cunosc de relativ puțin timp, mai exact de pe la începutul celui de-al doilea semestru școlar, când colegul de cancelarie a binevoit să-mi ofere o carte de poezii.
Citind poemele, am căutat să văd dacă „recomandarea” semnată pe coperta IV de poetul și criticul Mircea Bârsilă surprinde, în puținele-i propoziții, specificitatea acestei poezii, atât ca tematică, dar mai ales ca organizare a dicteului postmodern. Înțelegând puțin din toate astea și revenind asupra textelor, mi-am dat seama că autorul nu se află, totuși, la începuturi. Chiar la o repede lectură a poemelor putem realiza că textele recomandă o oarecare familiarizare cu poezia postmodernă, mai exact zis, cu poezia de azi, încercând să-și găsească propriul drum al expresivității artistice, propria cale de acces în mirabilul univers al liricii de idei. Căci, s-o spunem de la început, dl Daniel Murărița – prin profesiune familiarizat cu o întreagă cultură și gândire filosofică – nu poate să conceapă poemul decât ca o expresie problematizantă a lumii și existenței. Nu în sensul că ar excela în complicate registre livrești, ci în ideea că poetul își proiectează propriu-i destin pe fundalul unei meditații de profunzime, punând în evidență impactul dintre un eu care se apără (sau se mărturisește, sau încearcă a o face în sensul unei redempțiuni ) și o lume în care-și trăiește dramele și obsesiile, în general propriile-i determinări.
Pe acest fond sufletesc, poezia se constituie ca o aglomerare centrifugală de imagini, încifrând sensuri, teme, idei. E poezia unei biografii sufletești, o transcripție cu luciditate a gândului, din care nu lipsește o anumită gravitate a neîmplinirii și eșecului, a aspirației transmundane… deși itinerantă, ironia cedează teren observației oarecum crude, cu trimiteri la un caleidoscop social și cărturăresc mai larg. Sunt convocate citate, în special, din gândirea filosofică modernă de mare impact restaurator, care trădează o anumită afinitate spirituală și o raportare la un tip de reflecție care esențializează emoția. De fapt, nu emoția lirică este în centrul acestei poezii de lucidități autoreferențiale (cerebrale?), ci particularizarea unor viziuni din care transpar experiențe de viață și trăiri, totul evocat cu o dicție lexicală de largi disponibilități expresive.
Situându-se ca opțiune onto-gnoseologică „în căutarea” unui sentiment care dă identitate și individualizează un destin, poetul se învăluie într-un discurs de multe ori indistinct și intranzitiv. O mai mare supraveghere a poemului în totalitate, o ordonare ideatică mai susținută și o organizare după anumite linii tematice ar spori expresivitate centripetă și ar da o mai mare coerență poemelor, cărților în ansamblu.
Daniel Murărița a făcut, la nivelul stării de spirit – ceea ce este esențial în devenirea poetică – dovada unui condei de concepție, capabil de nebănuite resurse creatoare. Mai rămâne însă ca, la nivelul coagulant al textelor sale, această lirică să-și particularizeze enunțul, temele, ideatica. De preferat ar fi, așadar, o supraveghere mai drămuită a devălmășiei imagistice și o diminuare a cartezianismului ce colorează textele uniform, lăsând lirismul să curgă mai firesc și mai confesiv, cu naturalitatea sentimentelor ce-l determină.
Zenovie Cârlugea
Prima impresie a lecturării poeziei lui Daniel Murărița este cea privitoare la un «dicteu» postmodern, plin de corporalitate, nu neapărat surrealist, dar de o spornică și surprinzătoare asociație lexicală, mai totdeauna neologistică și centrifugal imagistică.
Pe sub această devălmașă „pilitură” denominativă și dincolo de întrezărirea eului poetic în versuri care mai mult ascund decât devoalează, se simte spiritul, mai totdeauna apăsat, al unui introvert lucid, cu obsesiile și dramele sale, pentru care poezia este deopotrivă radiografie a lumii și existenței, refugiu, regăsire de sine și instanță mântuitoare. După aceste linii de forță magnetică se organizează, deocamdată, acest discurs poetic, cât mai apropiat de ipostaza unor decantări clarificatoare
(Z.C.)
