1. Această stranie „parcelă K”
Până mai ieri, eraţi pentru mine un nume de dicţionar, evident legendar, despre care veştile îmi parveneau doar graţie publicaţiilor, nu prea numeroase în perioada comunistă. Astăzi vă am lângă mine, pe masa de lucru, sub formă de carte.
Cu două săptămâni în urmă, reciteam textul pe care vi l-a rezervat Nicolae Manolescu în controversata-i „Istorie critică…”, iar prietenul George Drăghescu mă informa că v-a întâlnit pe lista aceluiaşi „etern” preşedinte al U.S.R.(?) cu poeţi, alături de un drag confrate, Adrian Alui Gheorghe, şi el laureat al Atelierului Naţional de Poezie SERILE LA BRĂDICENI. Prin Gorj „România literară” nu mai ajunge aşa că alte detalii n-am. Oricum, rămân la convingerea, nestrămutată, că, în ceea ce vă priveşte, opera şi prestigiul se identifică fericit. Primind, recunosc, cu bucurie, placheta „Substanţe interzise”, m-am şi înfruptat din ea, o „parcelă K”, probabil „proprietate” a arpentorului K din „Castelul” lui Kafka, ulterior din „Castelul” lui Aurel Antonie, un solid romancier „columnist” din Târgu-Jiu. Dar ce se vrea această stranie „parcelă K”? Regândirea în amănunt a întregului proces de concepere a Universului? Pe ea, cerşetorii (pelerini şi cruciaţi neomoderni şi transmoderni) îşi revendică fermi lumina de la Duhul Sfânt, tot mai preocupaţi de vrăjitoarea de lângă cimitir ale cărei legături oculte trebuie anihilate. Personajul feminin este un agent al sacrului; aspect aletheic, ce mă determină a vă reinterpreta po(i)eticitatea şi din mai kairotică paradigmă transmodernistă; deci agresiunea împotriva-i nu-şi află motivaţie, căci gestul ei e mai degrabă unul magic, transgresiv, de reinstituire a purtării chipului altcuiva, lucru paradoxal, dar necesar într-o transrealitate în care tribunalul e un infern dantesc transmutat într-unul similar în „Procesul” lui Kafka („Ce mascaradă ne oferă străinătatea, reflectă K şi-şi holbă şi mai tare ochii”) şi într-unul injustiţiar, unde cântarul dreptăţii a încăput pe mâna hoţilor, iar fiinţa umană se înstrăinează de sine. Poezia pe care o scrieţi voit prozaică, are o bază arhetipală abia „suprimată”, voit, involuntar? – de o semantică directudinală, asumată cu o dârzenie morală, autosacrificială. Acest tip de discurs nu se vrea, ci este o epopee homerică, cu tensiuni ontologice de tragedie antică ori dacogetică: Vasile este un fel de Zalmoxis, care s-a întors între ai săi după ce a lipsit trei ani, ori un soi de Ulise, ca oaspete al frumoasei Circe, care i-a transformat tovarăşii în porci. De altfel, în „Hipopotamul” „balta stătută” e subconştientul cu amintiri ale lui „Nimeni” (Ulise) care emană poezia în forma spicului scuturat de vânt, iar secerişul e o kratofanie thanatică.
2. Cutia magică a poemului
Dar ce v-a mai rămas neîntinat? Arhetipul-corolar obţinut prin autodafeul propriilor amintiri: cioara, iezii (vezi „Ce i-a mai rămas”, pag.38). La celţi cioara apărea ca pasăre sacră. Dar ea se bucură de o deosebită pregnanţă şi are o aureolă poetică distinctă în cultura românească şi în literatura europeană. E simbolul morţii, iar, în ceea ce vă priveşte, în acest perimetru cantonaţi. Totuşi, la români, ca şi în alte părţi, e o pasăre înţeleaptă, cu atribute de donator mitic şi oarecum de erou civilizator pe de o parte şi de întruchipare a diavolului (a forţelor răului) pe de alta.
Însă cioara, transformată în femeie tânără, e substitutul mioriţei ori al Miresei, aşa precum iezii ar părea fie „mărci” ale orfismului, căci orficii comparau sufletul iniţiat cu un „ied căzut în lapte”, adică nutrindu-se cu hrana neofiţilor pentru a putea ajunge astfel la nemurirea unei vieţi divine. Iedul îl indică uneori şi pe Dionysos cuprins de transa mistică. El este noul născut întru viaţa divină. Cei 43 de iezi simbolizează tetraktys-ul pitagoreic, iar în japoneză «shl» înseamnă şi patru şi moarte. În cazul de faţă reprezintă „arderea totului” ca semn că s-a împlinit un ciclu şi s-a trecut la o schimbare radicală, la o nouă ordine de acţiune/viaţă. În „cutiuţa magică” a fiecărui poem din „Substanţe interzise” trebuie că sunt ţinute ascunse de către poetul-magician, care sunteţi, domnule Liviu Ioan Stoiciu, alături de alţi optzecişti fruntaşi, licori depozitate „în ascunsul inimii”, cenuşile „unor cărţi de inspiraţie îngerească”.
3. Demonizarea Cosmosului
De fapt „Substanţe interzise”, stimate viitor prieten, e un fel de „carte românească a morţii”, cam în genul celor scrise de Ion Zubaşcu (vezi „Moarte de Om/ O poveste de viaţă”) ori de Nicolae Tzone (Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă), de Irina Petraş („Moartea la purtător”), Adam Pusloji („Mereor”), Victor Ştir („Adulter cu moartea”), Mircea Eliade („Arta de a muri”), Basarab Nicolescu (editor): („Moartea astăzi”).
Ca şi Ioan Petru Culianu, trăiţi şi valorificaţi po(i)etic, (trans)ontologic „experienţe ale extazului”, după care ar urma instituirea „ordinii spirituale” pe care Ernest Bernea o caracterizează drept etapa de tranziţie către „renaşterea asemănătoare aceleia a ritmului cosmic”, anticipată de momentele calitative transbiologice. „Extazurile” lui I.P.Culianu denunţă şi ele „demonizarea Cosmosului”, exact ca şi dumneavoastră în „Ce hram porţi?”. Citez spre edificare: „Dracul a murit în braţele mele! Asta, fiindcă am avut puterea să uit răul care mi s-a făcut… „Un rău cosmic”! Fizic, un rău-rău.” Breşa pe care o deschideţi, ca salvator salvandus gnostic şi tradiţional (a se citi: popular), în cerurile demonizate desemnează modelul căii pe care va putea evada sufletul după moartea fizică. Cum escatologia celestă s-a putut forma în Grecia independent de Orient, pornind de la o moştenire arhaică, motivele pe care vă bazaţi în acest recent super-premiat volum par să se fi dezvoltat şi ele pornind de la catabaze/anabaze arhaice, de la învăţătura misterelor, de la doctrinele dualiste orfico-pitagoreice, combinate cu un întreg/complex amestec de platonism, stoicism, astrologie populară etc.
4. Din pricina substanţialităţii magico-mitice
Cartea dumneavoastră, iubite Domn, m-a sedus tocmai prin „întâlnirea acestor extreme” dar mai ales prin simplul adevăr că a fost chiar scrisă „cu mâna pe inimă” având ca vădit program artistic/estetic nestricarea frumuseţii, împăcarea cu tot ceea ce în afară şi înăuntru, bucurarea de ceea ce primim de-a gata, natural, redescoperirea, sub imperativul Seninătăţii, a propriei străfiinţe, în trecut; autoreglarea intuitivă, aşezat pe malul lacului în singurătate ş.a.m.d.
Ca fiind „cartea aia de deasupra capului”, mi-am recapitulat eu însumi nişte lecturi mai vechi. Este Cartea-Univers, Pomul vieţii; ea cuprinde Totalitatea Sacră, dar şi oferă izbăvirea sibilină şi se poate conta pe ea ca formulă pentru ieşit la lumina zilei. (vezi „Aştept aprobare”, pag.9, unde poetul caută un motiv să iasă la suprafaţă – n.m.I.P.B.), unde „iubirea are – ca la Vasile Conta – un caracter ondulatoriu” şi face posibilă translevitaţia. („Mă văd întins în pat. Plutesc la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald, nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un moment de trecere, aştept aprobare”). Ritul de trecere – se pronunţă Arnold Van Gennep – „este o idee grandioasă, prin care etapele vieţii omului sunt legate de cele ale vieţii animale şi vegetale apoi, printr-un fel de divinaţie preştiinţifică, de marile ritmuri ale Universului” (vezi „Riturile de trecere”, pag. 176)
Astfel, în varii ipostaze, poemele dumneavoastră – interzise din pricina substanţialităţilor magice-mitice care au, prin urmare acea transaparenţă (s.m.I.P.B.) de tip transmodernist – sunt repopulate cu elemente şi animale psihopompe/totemice, zeităţi ale lumii de dincolo, totodată simboluri ale integrării în «noua dimensiune» şi replantate cu arborii funerari, după cum urmează: salcâmul, corcoduşul, lăcusta, porumbelul, vrabia, izvorul (tămăduirii), nucul, gutuiul, câinele, peştele, pelicanul, scoica, cartoful, papagalul, fluturele alb, iarba înaltă, salcia, porcul, hipopotamul, cioara, iedul, capra, caisul înflorit în cimitir, calul, fântâna, cireşul, romaniţa ş.a.m.d.
5. Întâlnirea extremelor
„Întâlnirea extremelor” mă ispiteşte în a vă detecta aspecte definitorii precum: contractarea şi dilatarea timpului subiectiv, viziunea cosmogonică (şi holografică!), orizontul semiotic tălăzuitor ca „o stare de mare emoţie” (vezi antologicul poem „Călăuza”, pag.47), câmpul semantic şi metaforic semănat cu „manifestanţii din pământ bătut cu nuiele împletite şi acoperiţi cu paie” (vezi „În cuptorul de ars”, pag.52), resimţirea marilor nouă mituri eminesciene, elaborarea textelor cu mijloace simple (antipoetice, cu intenţie reductivă la nucleul originar), generarea/regenerarea câmpurilor poetice, expansiunea unităţilor difuze, propagarea, ca simptom, a obsesiei morţii, vizualizarea structurilor muzicale şi invers, pendularea între mirare şi mărturisire (de pildă deoarece poetul acuză postura de trimis al „substanţelor interzise din adâncuri, în luna mai”), recurenţa primordialităţii limbajului (adică „afirmarea structurii de inel a limbajului în raport cu operaţiile sintaxei” – vezi Solomon Marcus: Întâlnirea extremelor, pag.115); alunecarea în fantastic, ispita inefabilului mistic şi a inefabilului poetic sub semnul autoreferenţialităţii, identitatea şi alteritatea între substanţă (s.m.I.P.B.) şi formă (structură, transformare, latice). Din cele „opt mituri eminesciene” ale lui Eugen Simion, vă predetermină stilul cel al întoarcerii la elemente, iar un alt mit, enunţat de Solomon Marcus, care vă imprimă discursul este cel al unităţii cunoaşterii.
Conform principiului holografic, în condiţiile pe care le exploraţi, individualul este capabil să dea seama despre totalitate, iar localul (instantaneul) recuperează globalul (eternitatea). Consecinţa: poezia pe care o încercaţi în prezent are „proporţii supranaturale” (Iarba elefantului, pag.59) şi e presărată cu o „pudră magică” al cărei rol este să provoace o sfântă „rătăcire a simţurilor” şi să influenţeze – citez – „evoluţia culturală şi spirituală” a poeţilor din România şi de aiurea.
6. Bibliografie:
1. Liviu Ioan Stoiciu: Substanţe interzise; Tracus Arte, Bucureşti, colecţia NEO, 2012, 72 pag.
2. Franz Kafka: Procesul, traducerea de Gellu Naum, RAO International Publishing Company S.A.; Bucureşti, 1994, 222 pag.
3. Ion Zubaşcu: Moarte de om/ O poveste de viaţă; editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 93 pag.
4. Nicolae Tzone: Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă; editura Vinea, Bucureşti, 2010, 328 pag.
5. Irina Petraş: Moartea la purtător. Stări şi cuvinte; colecţia Migrene, editura ASE, Bucureşti, 2012, 250 pag.
6. Adam Pusloji: Mereor; editura Mirador; Arad, 2013, 121 pag.
7. Victor Ştir: Adulter cu moartea, editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, 441 pag.
8. Mircea Eliade: Arta de a muri; editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, 450 pag.
9. Basarab Nicolescu (editor): Moartea azi; editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 225 pag.
10. Ioan Petru Culianu: Experienţe ale extazului; editura Nemira, Bucureşti, 1998, 264 pag.
11. Ernest Bernea: Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală; editura Vinea, Bucureşti, 2009, 125 pag.
12. Arnold Van Gennep: Riturile de trecere; editura Polirom, Iaşi, 1996, 193 pag.
13. Solomon Marcus: Întâlnirea extremelor. Scriitori în orizontul ştiinţei; editura Paralela 45, Piteşti, 2005, 305 pag.
14. Gheorghe Enache: Călătoria cu roua-n picioare, cu ceaţa-n spinare. Studiu asupra ceremonialului de cult funebru la români, editura Paideia, Bucureşti, 2006, 386 pag.
15. Nick Cave: Moartea lui Bunny Munro; Polirim, Iaşi, 2009, traducere şi note de Ciprian Şiulea, 253 pag.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universităţii din Craiova
