De mult, dar nu prea demult, când mororii roşii se instalaseră bine în scaune şi lumina venea de la răsărit, când vaca Kostroma dintr-un colhoz sovietic era cea mai renumită vacă din manualul de zoologie cu cei 150 de litri de lapte pe zi, când grâul se altoia pe pir, de-l semănau în Siberia şi-l culegeau în Canada, iar porumbul se semăna în pătrat…
Pe vremea aceea, când lupta de clasă era scrisă şi pe sticlele de vin, când unii mergeau la cârciumă, zilnic, să mai lupte preţ de o sticlă împotriva chiaburilor, specia care trebuia să dispară din ordinul moroilor roşii. Toată lumea trebuia să ştie că aceşti chiaburi sunt duşmanii poporului. Ei au supt sângele poporului. Trebuiau pedepsiţi… Că nu plantează porumbul în pătrat… Că nu respectă planul de însămânţări… Nu declară oile, vacile şi porcii, găinile şi raţele, pisicile şi alte orătănii… Că, zicea Moş Andrei, bă da deştepţi sânt aştia… ştiu ce am eu în curte, şi oi, şi pisici… Că după ce făceau recensământul la animale, prin februarie, în martie te şi trezeai cu cotele… Cote la lapte, cote la carne, cote la grâu, cote la lână, cote la porumb, cote la struguri… cote… Mai genocid decât în lagărele moroilor verzi. Cea mai mare durere era la treierat. După ce aduna fiecare recolta de grâu şi secară, care cu secera, care cu coasa, snopii rezultaţi îi duceau la aria din sat şi-i făceau şire. Şira mea, şira ta… Bieţii oameni, secerau cu grijă să nu se scuture boabele de grâu. Că veneau pionierii pe urmă şi-ţi arătau câte spice de grâu din pâinea ţării ai furat. Şi trebuia să recunoşti că ai sabotat economia ţării… Singur trebuia să te demaşti. Şi după ce adunau grâul la arie, aşteptau. Aşteptau să vină combina. Şi combina venea la sfârşitul lui august cel mai devreme, că pe vârful şirelor răsăreau boabele… Toţi moroii roşii se adunau la treierat. Să meargă combina, să nu ia foc aria, şi mai ales, fiecare ţăran, ţăran mijlocaş sau chiabur, să dea cotele la grâu. Şi cotele erau aşa de mari că, după treierat, cei mai mulţi se întorceau acasă doar cu paiele… Dar la radio era frumos şi bine, cântam toţi într-o veselie generală şi Ilenuţa era tractoristă pe când Gheorghe, un munte de om, sta în cârciumă şi bea secărică. Că slavă domnului, cârciumi erau şi atunci, iar în România omul nu e beţiv, că dat în darul băuturii… Tot anul muncea ţăranul să-şi dea cotele. Toamna culegea porumbul. Trebuia mai întâi să-şi dea cota. Nu-l lăsa pe bietul om nici măcar să-l facă boabe. Ducea porumbul ştiuleţi.Şi veneau înapoi că n-a fost deajuns. Se urcau moroii roşii în pod şi luau tot. Să le fie învăţătură de minte! La cei mai îndârjiţi veneau cu m,iliţianul, cu secretarul de partid, cu agentul agricol. „Tovarăşe Gheorghe, mai ai de dat 1.000 de kilograme de porumb să dai!” „Eu?”, îngăima ţăranul. „Da, tu” „Eu am dat domnule toată cota, uite actul. Hai să vedem în pod”, zicea Vasile. “Vasile, a zis unul, în pod să nu te urci, că dacă te urci o să-ţi pară rău ori că te-ai urcat ori că ai coborât…” Că unii mai puneau mâna şi pe secure în perioada aia. Când se culegea via îţi luau strugurii cu totul. Scria clar în impunere: 200 kg de struguri şi o sută de litri de vin. Nu dădeai, puşcăria… Şi prin decembrie venea fiscul să vadă cât vin mai ai în butoi. Bieţii ţărani nu mai ştiau pe unde să ascundă butoaiele… Sub pat, în casă, peste care aşezau salteaua de paie, în podul cu fân, în grămada de lemne… Totul era să nu te vadă vecinul… Unul a ascuns butoiul cu vin în şură. S-a dus Maria la vecină şi când gustă vinul… S-a întors femeia acasă şi zice „Bărbate, vinul vecinei parcă ar fi al nostru… „Taci femeie…” Şi se uită în şură. Butoiul, fără cep. Alte butoaie se spărgeau de ger. De atunci şi vorba lui nea Nicolae: „Copii, ascultaţi la mine. Vinul ţi-l bate piatra şi în butoi.” Şi viaţa mergea înainte. Lumea bătea din palme la 23 August şi 1 Mai, veniţi cu mic cu mare să vadă cum defilau oamenii muncii cu tablourile celor mai dragi pe umeri. Conducătorii iubiţi. Şi se iubeau unii pe alţii şi informau la securitate, cei care aveau datoria… ce mai zice vecinul despre Revoluţia din Ungaria. Şi vecinul ce să zică „Nu ştiu domnule, că eu n-am ajuns decât până la Stalingrad”. Şi contruiau victorioşi, socialismul la sate.
Ion Căpruciu
