Prima mireasmă a cărţii „Pridvor de septembrie” semnată Zoia Elena Deju, apărută la Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” în 2013, poate sluji unei stări de combustie, ca să gândim cu fruntea descreţită.
Recomandabile – în sprijin – lecturii pot fi şi celelate cărţi ale autoarei: „Limpezimi de mărgăritar”, poeme, 1994, „Iluminări în amurg”, poeme, eseuri, interviuri, 2005, „Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic”, monografie, 2007 (în colaborare), „Măiastra cerului”, poeme, 2008, „La Ghetsimani”, poeme 2009, „Îngerul din cadru”, poeme 2011. Criticul Lucian Gruia susţine, în prefaţa la „Pridvor…” – „De la rogatio la problematizarea sacrului” – cum „de la volum la volum, Zoia Elena Deju urcă treptele poeziei preponderent cognitive, câştigând în expresivitate, detaşare şi elevaţie a gândului”. Pe de altă parte, un alt maestru, Gheorghe Grigurcu, consideră că: „Satul românesc, evocat cu fior liric şi delicateţe expresivă de către Zoe Deju-Cârlugea, trece tot mai mult în imaginar, întrucât realitatea noastră, însetată de înnoiri galopante, îl lasă de izbelişte. E oricum, o consolare”.
Din acest punct fabulos al satului – ce este veşnic şi de fiecare dată se începe cu el – de: „la capăt de lume/ răul îşi pierde/ glasul -/zăpezile devin/ plutitoare/ primitoare e marea/ oceanul generos// un dor de întoarcere/ scăldat în solstiţiul/ liliachiu” (dor de întoarcere); şi „cu limpezimea/ amurgului/ pe faţă (câtă/ dezmărginire!)/ întreb poemul de ce surâde/ şi îngerul/ de pe umărul drept/ mă alintă// în cifrul de aici/ lumina de dincolo” (cu limpezimea), disponibilitatea pentru poezia aleasă fiinţei este fără îndoială răsplătită: „de aici se poate vedea/ până departe în suflet/ şi în desişul de semne/ al marelui zodiac// prin spărtura/ cometei/ şesurile neantului/ şi până departe/ potecuţa pe care ai venit/ şi ţărmul/ în care aşteaptă/ ca o salvare/ cumpăna fântânii// în susurul pleoapei/ în zbaterea candelei” (panoramă).
Zoia Elena Deju vine dintr-un teritoriu al respirărilor cristaline, cu spaima unor vietăţi orbete: „se poate ca/ privind peste umăr/ să vezi cum se ţine/ după tine/ Căţelul Pământului/ (un ţinut plin de răscruci/ şi duhuri rele)/ dă-i să înţeleagă/ că nu-l iei în seamă/ şi de la o vreme/ te va părăsi// urmat de vulpe/ argintie/ îl va bate” (căţelul pământului). În definitiv, lucrarea prin cuvinte naşte întrebări: „pasăre/ ori ţărână?// peană în prăpastie/ rotitoare/ ori pean -// mesaje cifrate/ smulgându-se/ din limba de foc/ a jertfelnicului” (peană ori pean). Şi tot de acolo sosesc răspunsurile: „o scară/ semeaţă/ spre cer/ cum umbra/ poemului/ peste mare// un dor amăgitor/ vorbind cu sine/ cu storuri lăsate/ oglindă de lac/ năpădită de nuferi/ şi pretutindeni/ spartă în copci/ de gheaţă” (scară spre cer).
În cele trei secţiuni – I. panoramă; II. fereastră aprinsă: III. cu smicele pe umăr – recolta poetică este sporită cu flori arctice, dimineţi de armindeni, paparude cu lauri, o rouă de lumi uitate, gloria asfinţitului, ape lustrale, bălţi de mac, ursita rătăcită, vămuire, picătura de nectar, nu o tindă, linişte de schit, fericiri neofite, vuiet de poduri, candelabre, ochi de genune, ţărmul de dincolo, căderi, nouri jertfelnici, alesături – şi am dat doar spectacolul ce se cuvine din minuţii. De altfel, iată nu o stanţă în înţelesul deplin, însă o decupare la nivel de discurs poetic: „nu o tindă/ cu muşcate în sărbători/ ci cu toate umbrele/ de la răsărit/ la apus/ jucate în apele zării/ pe care atâtea se duc -// de unde nici cu gândul/ nu le mai poţi întoarce// doar împăcarea/ din Cumpănă/ cum o toacă însufleţind/ pulberea şi mărunţind/ în albia iluzorie/ sărbătorile poeziei” (nu o tindă).
Într-o pregătire de angelus permanent găsesc următoarea mărturisire: „deschid fereastra/ şi îngerul/ mă atinge cu aripa/ (cerul e-n gheare/ de vifor)/ de atâta zbatere/ îi sângerează/ o aripă -// odată intrat în rama/ din perete/ îşi află odihna/ şi definitiva lui/ amuţire” (amuţire). Apoi Zoia Elena Deju dă şi samă relaţiei – poate – cu sinele: „o parte din mine/ s-a risipit/ gesturi lacome/ muşcă/ din propria-mi umbră/ seminţele/ nu pot fi luate de vânt/ cad greu în solul/ din care umbra mea/ se retrage” (seminţele).
Tulburătoarea rostire din „Pridvor de septembrie” poate veni dintr-o oglindă continuată. Prin ardoare poezia scrisă de Zoia Elena Deju reuşeşte a: „bate ascuţit clopotul/ de argint/ în foişorul/ fiinţei mele// m-am dizolvat/ într-o violetă magie/ şi plutesc/ pe cerul urzit/ în comete -// la pândă neadormitul/ ochi al neantului (dizolvare). Cititorul nu are de ales!
Alex Gregora
*Zoia Elena Deju, „Pridvor de septembrie”, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2013, lector Gheorghe Grigurcu, ilustraţii M.C. Escher
