Vasile Voiculescu (1884-1963), de la repauzarea căruia s-a împlinit, în anul acesta, un semicentenar, decedat în noaptea de 26 spre 27 aprilie 1963, face parte din categoria scriitorilor recunoscuţi şi apreciaţi, la justa lor valoare, după moarte. Opera lui, formată din poezie, proză, scrieri dramatice şi publicistică este variată, complexă şi unitară. În 1914, debutează cu două poezii în „Convorbiri literare”, iar în 1916 are loc debutul editorial cu volumul „Poezii”, scris într-o tradiţie sămănătoristă (elogiul satului şi al peisajului câmpenesc, sentimentul dezrădăcinării, degradarea lumii patriarhale), cu ecouri din Alecsandri, Eminescu, Goga, Coşbuc şi Macedonski.
„Din Ţara Zimbrului”(1918) este al doilea volum, scris în tradiţia poeziei patriotice a lui Alecsandri şi Coşbuc şi se caracterizează prin simplitate şi claritate. Începutul originalităţii stilului voiculescian se petrece odată cu apariţia volumului „Pârgă”(1921), în care poezia de inspiraţie religioasă este dominantă, dovedindu-se totodată şi un inspirat şi profund peisagist.
Prin „Poeme imaginare”(1927) depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist şi cultivă o poezie de cunoaştere, interpretează liric motive biblice cu specificitate autohtonă, meditează asupra condiţiei umane. Urmează volumul „Destin”(1932), Voiculescu se apropie de gruparea modernă de la „Gândirea”, calea poeziei sale devine labirintică, două poezii din acest volum reprezintă un credo al poetului: ”Gândului” şi „Poezie”.
„Gând slăbănog, deprins numai la şes
Să calci în pulberea de vorbe tocite;
Gând lesnicios ca o femeie, copilăros la înţeles,
Urmând lenevos pârtia de tălpi şi copite,
Nărăvitule să dormi pe puf de cuvinte;
Scoală şi găteşte-te, că de acum înainte
Am să te port prin vorbele cele mai colţuroase,
…………………………………………………………………..
Sus pe coclauri de munte.”
(„Gândului”)
„M-am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le-ncing cu harapnicul dorului şi mână-nainte!”
(„Poezie”)
Hărăzit să trăiască tot timpul „printre semnificaţii”, ca „surugiu la cuvinte”, Vasile Voiculescu discută cu vorbele, pe care le mângâie şi le cântă, aşa cum, pentru Brâncuşi, lemnul, piatra, marmura, metalele sunt vii, au viaţa lor proprie, gândesc, dialoghează cu ele.
Prin volumul „Urcuş”(1937), poetul se interiorizează, devine din ce în ce mai original. În acelaşi an, 1937, într-o scrisoare către un prieten, se confesează astfel: „Eu până acum am fost un cioban, am scris ciobăneşte, cu belşug de material. Acum vreau să fiu intelectual şi să mă strădui să torn cugetul într-o formă pe care limba cu mare luptă mi-o dă şi încă cu zgârcenie.”
Al şaptelea volum, „Întrezăriri”(1939), ultimul apărut antum, în care poeziile sunt scrise în ordine alfabetică, cuprinde teme erotice, de meditaţie asupra curgerii vieţii, despre moarte şi artă. Toate volumele antume reprezintă treptele liricii sale ascendente, începând cu gânguritul poetic tributar unor influenţe ale înaintaşilor şi până la maturitatea artistică marcată de originalitate, de la paşoptişti la contemporani, practic reface istoria poeziei româneşti.
În urma publicării operei postume, a volumului de poezii „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, a nuvelelor şi a romanului „Zahei Orbul”, activitatea literară a lui Vasile Voiculescu este reconsiderată, apreciată corespunzător meritelor sale, situându-l pe autor în rândul celor mai de seamă scriitori. Vasile Voiculescu şi-a îndreptat „amforele gândului” spre literatura şi cultura Renaşterii, critica literară a identificat apropieri spirituale în primul rând cu Shakespeare, apoi cu Dante, Petrarca şi Michelangelo.
La 5 noiembrie 1929, Vasile Voiculescu vorbeşte la radio despre „misterul shakespearean”. Scrierea şi publicarea postumă a celor 90 de sonete reprezintă o carte revelaţie atât pentru critica literară, cât şi pentru cititori, o carte nemaiîntâlnită în literatura română, unică în felul ei, o carte ce te îndeamnă să descoperi lumea şi s-o priveşti altfel, o carte aducătoare de emoţii estetice.
Sunt cunoscute, în literatura universală, trei tipuri de sonete(poezii cu formă fixă): italian, cu măsura de 11 silabe, denumit endecasilab iambic, francez, de 12 silabe, şi cel englez de 10 silabe(decasilab). Sonetul englez este format din 12 versuri fără o organizare strofică(trei catrene cu rime alternative) plus două versuri din final cu caracter concluziv, total paisprezece.
Volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” a fost scris între 2.12.1954 şi 21.07.1958, cu excepţia sonetelor 76 şi 77 (23.04.1950), şi publicat postum, în 1964. Acestea sunt datate (ziua, luna, anul), sunt numerotate cu cifre romane în continuarea celor 154 de sonete ale lui Shakespeare, publicate în 1609, sugerând prelungirea spiritului shakespearean. Prin „traducere imaginară”, Ştefan Augustin Doinaş înţelege „locul geometric al unor întâlniri de culturi”. Este o construcţie poetică riguros construită şi unitară, „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan” (Perpessicius), „o doctrină a iubirii, o erozofie născută dintr-un mimetism liric” (Vladimir Streinu). Această operă formează, de fapt, apogeul creaţiei sale, fiind scrisă după o îndelungată experienţă poetică acumulată în cele patru decenii, este o victorie finală a lirismului său. Primul sonet (CLV) şi ultimul (CCXLIV) ţin loc de prolog, ca un fel de captatio benevolentae şi de epilog, iar între acestea se succed sonetele pe teme, motive şi situaţii din opera lui Shakespeare.
În primul sonet, Vasile Voiculescu este mândru de sorgintea sa modestă: „Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea”. Menirea poetului este aceasta: „Îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri/ Şi, pentru închinarea la care mă supun,/ Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri/ Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:/ Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor/ Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor”. Tema trandafirului, a rozei, este des întâlnită în literatura Renaşterii. Cui se adresează, în sonetele sale, este o problemă neelucidată, atât la Shakespeare, cât şi la Vasile Voiculescu, totul rămâne obscur, poetul ezită între o persoană masculină şi una feminină: „scumpa mea”, „iubita mea”, „iubite”, „puternicul meu domn”, „prinţ hermetic”, „tânărul meu soare”. Vasile Voiculescu a prelucrat tematica şi motivele din sonetele ilustrului predecesor renascentist: războiul cu timpul, încrederea artistului în nemurire, viaţa şi suverana moarte, cunoaşterea. Toate acestea sunt subordonate iubirii, tema dominantă a sonetelor sale.
Atras de frumuseţea feminină, un mare mister al existenţei, Vasile Voiculescu se exprimă în versuri memorabile, unele căpătând valori aforistice: „Din clarul miez al vîrstei râd tinereţii tale,/ Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc/ Şi ochii tăi, aştri tulburători de cale/ Spun intensu-mi geniu în care se topesc”. Femeia este „un potir de unde sug viaţa şi strâng mir”. În sonetul 29, iubirea este privită în relaţie directă cu Timpul, prin dragoste, omul poate transcende în eternitate: „Şi încă nu înţelegem că fără iubire/ Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”. Iubirea, căpătând o proiecţie universală şi dimensiunile sacrului, îl salvează pe om de sub tirania efemerului. „Să fie iubirea o mască a Durerii?” – se întreabă poetul. Durerea plăcută ne aminteşte de Petrarca şi Eminescu. Dragostea spiritualizată presupune un ansamblu de reguli ce trebuie respectate. Dorul, extazul, aşteptarea, cugetul sunt puncte de referinţă pentru iubire. Iubirea este un arhetip, o „licoare cristalină”. Vorbind despre „drojdia iubirii”, poetul aminteşte de păcatul originar prin încălcarea unui cod, cu toate acestea, „Oricât de blestemată şi oricât de osândită/ Iubirea-n veci nu este primită de Infern/ Ea arde în gheena din inimile noastre”. Iubirea este o lumină şi chiar o esenţă a luminii.” Alături de lumina creată-n empireu/ Iubirea fu o nouă lumină pentru lume.” Aceasta capătă dimensiuni cosmice: „Vast cosmos ce-n orbită-ţi m-ai prins, biet satelit”.
În multe din sonetele sale, poetul face referire la Eterna Artă, la creaţie. Încrederea poetului în Artă şi Frumos este inegalabilă: „Căci te iubesc cu ură, întreg şi numai eu/ Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu”. Uneori, neliniştit, se îndoieşte de puterile lui creatoare şi se întreabă: „La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie…”, se simte trădat de harul artistic.
Sunt prezente numeroase elemente de mitologie elină: mitul androginului şi al labirintului ce se regăsesc şi în volumele anterioare, mitul minotaurului, al Ariadnei şi Hesperidei. Prezenţa unor animale imperiale (vulturi, lei, metafore ale orgoliului şi măreţiei) sugerează pasiuni.
Ultimul sonet imaginar este dedicat în întregime celebrului renascentist englez, Shakespeare:
„Stric oare faimei tale? Îngăduie-mi să-ţi spun,
Oceanule de geniu, ce-neci chiar şi uitarea,
Cine-ar putea, cu-atâta mai mult un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa eu, bădăranul Will:
Nu am putut ajunge năpraznica-ţi mărire!
Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,
Să te cobor… jos… până-n adânca mea smerire…
De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească
De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude.
Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…”
Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta
Să fiu-o biată gâză jucând în raza ta.”
Vasile Voiculescu iese din starea sacră la condiţia vremelnică pământească, el devine profanul Will, opus sacrului Will, geniul ce poate înfrunta timpul, moartea şi uitarea. Poetul se adresează ilustrului dramaturg şi poet aşa cum se adresează divinităţii.
Prin apariţia acestui volum postum, poezia lui Voiculescu va avea cu totul alt destin, a produs nu numai o surpriză şi emoţii, dar şi serioase reevaluări privind locul scriitorului în istoria poeziei româneşti. Această construcţie poetică nu este o imitaţie servilă, creativitatea, originalitatea se observă la nivelul limbajului, printr-un stil original marcat de o stilistică proprie, prin versuri clocotitoare, abrupte, impetuoase, ce abundă în imagini metaforice, îmbinări de cuvinte neobişnuite, unele cu prospeţimea lor regională, de asemenea, la nivelul prozodiei, cu o măsură de paisprezece silabe şi versuri cu rime alternative. Nu a fost un epigon.
De o moralitate impecabilă, provenit dintr-o familie de români simpli şi cinstiţi, harnici şi păstrători de datini, ca medic, nevoit să facă faţă unui şir de transferări şi detaşări prin circumscripţiile medicale din ţară, începând cu numirea la circa Plasei Ocol a Judeţului Gorj(15 iunie 1910), Vasile Voiculescu şi-a exercitat profesia cu pasiune şi devotament nemărginit, cu atât mai mult în timpul Primului Război Mondial, fapt pentru care i se acordă decoraţia „Coroana României cu spadă şi panglică de Virtute Militară”. A avut o viaţă tumultoasă, frământată şi grea, a trecut prin ani de mari suferinţe fizice şi morale, ca victimă a unei erori judiciare, este închis timp de patru ani şi reabilitat postum. A fost nevoit să-şi împartă viaţa între profesia de medic, diverse activităţi administrative şi masa de scris, dând la iveală scrieri ce-i asigură nemurirea.
Constantin E. Ungureanu
N.R. Ca un vechi admirator al poetului Vasile Voiculescu, mi-am permis o singură intervenţie în acest minunat eseu. Şi continuu cu precizarea că doctorul Vasile Voiculescu a fost stagiar în Plasa Ocol, din Gorj. Acea formă de organizare cuprindea mai multe sate şi, se pare, avea sediul în Târgu Jiu. Mai târziu, practica de doctor în mediul rural i-a folosit la realizarea unui ciclu de conferinţe în care îşi populariza experienţa medicală, ţinute la Radiodifuziunea Română. Acestea au fost, apoi, strânse în cartea „Toate leacurile dimpreună”, ajunsă la cinci-şase ediţii. Într-atât de căutată era. Am avut-o şi i-am făcut-o cadou amicului meu ing. Ştefan Manea, patronul firmei HOFIGAL şi renumit inventator al unor extracte din plante medicinale. Cea mai mare parte a cărţii este valabilă şi astăzi, cu excepţia unor presupuse tratamente cu iz mistic şi de magie (Ion Predoşanu)
