Pericopa Evanghelică a Duminicii de după Sărbătoarea Învierii Domnului ne spune că suntem în Duminica Tomii, deoarece al doilea personaj principal din această Evanghelie, după Mântuitorul Iisus Hristos, este Sfântul Apostol Toma.
Predica se dovedește o cântare plină de atâtea înţelesuri duhovniceşti sau semnificaţii spirituale pentru viaţa Bisericii, în general şi pentru viaţa fiecărui creştin, în special, pentru a semăna în ogorul credinței noastre adevărul de necontestat al celui mai însemnat eveniment din istoria umanității. Ca să credem că “Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu”, suntem obişnuiți să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre Duminica Tomii, adică a lui Toma cel necredincios, din simplul motiv că deseori se fac referiri la Sfântul Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat, până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Însă, după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus li s-a arătat lor, iar uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: “adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” pentru a se dovedi că în acel moment de revelație Toma să răspundă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”!
“Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”!
Prin toate aspectele ei de necontestat care învăluie totul în lumina unui miracol dumnezeiesc, ÎnviereaDomnului Iisus Hristos dezvăluie un mister care depăşeşte şi bulversează înţelegerea omenească, deoarece presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, ceea ce denotă că prin credinţă “în ce este de necrezut intrăm”, aşa cum atrăgea atenția marele nostru erudit Mircea Eliade, “în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu”! Prin relatările sale de o frumusețe aparte, Evanghelia ne arată că în seara zilei Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat prin uşile încuiate în casa în care se aflau ucenicii Săi adunaţi de frica iudeilor și a stat în mijlocul lor spunându-le: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Numai apostolul Toma, nefiind de faţă la prima arătare a Mântuitorului în mijlocul ucenicilor Săi, a zis acestora: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). De aceea, pentru a-l încredinţa pe Toma de adevărul sau realitatea Învierii Sale, ca şi pe ceilalţi ucenici, după opt zile, Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat încă o dată ucenicilor Săi, trecând, de asemenea, prin uşile încuiate, stând în mijlocul lor şi zicând: “Pace vouă”. Însă după aceea, imediat, S-a adresat în mod direct lui Toma, zicându-i: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Sf. Toma nu a mărturisit doar Învierea lui Hristos, ci şi dumnezeirea Sa!
Mântuitorul Iisus Hristos, voind să-l vindece pe Toma de îndoiala neîncrederii pe un ton de mustrare i-a arătat acestuia realitatea sau adevărul Învierii Sale minunate printr-o dovadă palpabilă, fizică, de atingere a trupului Său înviat din morţi. Îndată ce Sfântul Apostol Toma a atins cu mâinile lui urmele cuielor din mâinile lui Iisus şi urma rănii lăsată de lancea care I-a străpuns coasta Lui, el nu a zis: cred că ai înviat din morţi, ci a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28). Astfel, Toma a mărturisit că Mântuitorul Iisus Hristos este Domnul vieţii noastre și al tuturor trăitorilor, dar şi Dumnezeu adevărat din Dumnzeu adevărat. Cântările liturgice ale Bisericii pe care le auzim la strană în această duminică, mai ales la Utrenie, spun că atunci când Toma a atins coasta lui Iisus Cel Înviat din morţi, el s-a atins de “osul dumnezeirii Sale”. Prin urmare, Sfântul Apostol Toma nu a mărturisit doar Învierea lui Hristos, ci şi dumnezeirea Sa. Toma s-a atins de un trup văzut şi L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut prezent în trupul Său omenesc înviat pentru că în felul acesta el a atins trupul limitat şi a mărturisit pe Dumnezeu Cel nelimitat, a atins trupul lui Hristos zămislit de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi a mărturisit pe Dumnezeu Creatorul Cel necreat, a atins coasta omului Iisus Cel Răstignit şi a mărturisit pe Dumnezeu-Omul, Cel Care a biruit moartea! Deslușim faptul că Domnul Iisus, care cunoştea tot zbuciumul lui Toma, nu voia să-l lase pradă îndoielilor şi suferinţelor sale sufleteşti, cu toate că opt zile l-a lăsat Mântuitorul pe Toma să se frământe în dorinţa de a afla, în sfârşit, el personal, adevărul învierii Domnului. Între timp, Iisus s-a arătat femeilor mironosiţe, precum şi celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus, iar Petru, Apostolul, a constatat că mormântul unde fusese pus trupul Domnului era gol! Împlinindu-i-se dorința convingerii proprii, Sf. Apostol Toma s-a învrednicit de o experienţă proprie, la care se gândea şi pe care o dorea tot timpul confirmată. Așadar, în faţa lui Toma şi a celorlalţi apostoli se afla Mântuitorul, care le vorbea şi le arăta semnele patimilor Sale, iar în acel moment de confruntare, toţi Îl vedeau, Îl ascultau şi Îl recunoșteau fără tăgadă! Iată că de data aceasta era exclusă orice posibilitate de a se înşela în privinţa realităţii vii a prezenţei lui Iisus cel Înviat. Desigur, copleşit de uimire şi de recunoştinţă pentru că s-a învrednicit să-L vadă pe Iisus cel înviat, Toma n-a putut spune decât: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, cuvinte care exprimă esenţa acestui adevăr şi prin care Apostolul îşi mărturiseşte toată credinţa şi convingerea sa nezdruncinată că învierea Domnului nu mai poate fi pusă la îndoială. Dincolo de orice comentariu speculativ aceasta este o exclamaţie de adorare şi de rugăciune înaintea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
“O, bună necredinţa lui Toma este o credinţă mântuitoare…”!
Ca printr-o minune, teama, îndoiala şi necredinţa se transformară într-o credinţă nezdruncinată și tare izvorâtă din puterea dragostei ce o avea Sfântul Toma pentru Domnul şi din chinul său lăuntric. La mărturisirea acestei credinţe, Domnul Iisus cu glasul blând şi mângâietor, printr-o blajină imputare îi răspunde: “Căci M-ai văzut pe Mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”! În această neîncredere a Sfântului Apostol Toma, de cele mai multe ori vedem şi o înaltă rânduială pe care Dumnezeu Însuşi a îngăduit-o pentru ca ea să aducă mai mare folos credinţei noastre. Poate și de aceea, cântările noastre bisericeşti din Duminica Tomii, credem că nu îl învinuiesc pe acest apostol, ci descriu şi califică starea lui Toma: “O, bună necredinţa lui Toma este o credinţă mântuitoare care adevereşte faptul învierii spre încredinţarea lumii. O, prea mărită minune! Necredinţa, credinţă adevărată a rodit”! Mitropolitul întru adâncă și smerită pomenire, Bartolomeu Anania, spunea că Toma era, poate, cel mai conștient de dimensiunea cosmică a Învierii, acest lucru fiind cauza îndoielii sale pentru că de peste “două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână și nu știm prea bine de ce i se spunea Geamănul și prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credință și îndoială, de înfrigurări și așteptare, de cutremur și de îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă și întruparea neputinței noastre de a accepta Bucuria dintr-odată și fără echivoc. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci și una mai puternică a Învierii și ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma”, tocmai pentru ca noi să credem că Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu! Vedem că Sfântul Apostol Toma stătea în fața Lui Iisus cu povara stânjenitoare și adânc omenească a tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament. De ce se întâmplă aceasta? Pentru că îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință, iar prin depășirea unei dileme firești, ea poate duce ori la una ori la cealaltă. Însă Toma, nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: “e prea frumos ca să fie adevărat”! Așadar, în clipa în care Apostolul Toma a dobândit convingerea Învierii Domnului, încrederea lui a fost atât de mare, încât a trezit în el o putere de credinţă care îi va marca definitiv destinul: va porni în lume pentru a vesti şi altora cu vorba şi cu viaţa sa proprie pe Hristos şi învăţătura Lui, patimile şi slăvita Lui Înviere. Pilduitor și demn de atenția noastră, Sf. Apostol Toma va pecetlui cu jertfa vieţii sale credinţa sorbită din atingerea rănilor lui Iisus cel înviat din morţi pentru că va vesti Evanghelia cu toate sfintele şi luminoasele învăţături care vor odrăsli în lumea mare până în India, unde a suferit moarte de mucenic.
Profesor, Vasile GOGONEA
