Zilele îi trecuseră mai repede decât la regiment, aşa simţea Trifu că se scurgea timpul. Se obişnuise cu acest nume, parcă-l avusese dintotdeauna. Conservele de fasole cu carne de porc, deşi era în postul Crăciunului, se terminaseră. Copiii bulibaşei erau fericiţi şi le plăcea de noul lăiete venit în cortul lor, rătăcit de şatra lui.
Trifu trecuse pe la toate corturile, salutându-i şi îndrugându-le verzi şi uscate la toţi lăieţii. Le spunea că este venit din Ardeal şi a fost mai întâi crescut de nişte români, de aia nu ştie bine să vorbească aşa ca ei, dar o să înveţe. Îi asigură că, dacă vin jandarmii, o să se înţeleagă el cu ei să nu le facă vreun rău. Hainele militare fuseseră fierte în cazane cu coajă de anin şi cer, pentru a se colora în negru. Vestonul şi mantaua fuseseră răscroite şi luate la purtare de câte un lăiete adevărat, iar lui i se dăduseră haine ponosite, purtate de ei. Pe cap, purta căciula ţuguiată de blană de miel negru, pe care o avea de acasă. nstalată aproape de râul Bug, şatra rămăsese mult în spatele frontului. În această câmpie întinsă se făcuse linişte. Trupele române erau la mare distanţă, poate ajunseseră în Cotul Donului, unde se duceau lupte grele. Nici bubuitul tunurilor nu se mai auzea. Zilnic din rândul bătrânilor mureau câte doi-trei. Între localnici se găseau multe familii care vorbeau româneşte, dar asta nu le folosea la nimic. Ţiganii mureau de foame şi boli. Din alimentele ce le adunaseră pentru iarnă şi din cele primite de la autorităţile române, ca ajutoare, nu era posibil să le ajungă până în primăvară. Situaţia devenise disperată. Iarna era cumplită. Nimeni nu mai trecea pe la ei. Erau uitaţi de cei care îi deportaseră şi le promiseseră că vor fi aşezaţi pe lângă sate bogate, că vor avea grijă de ei. ntr-o zi, înainte de Crăciun, pe o vreme de crăpau pietrele de ger şi bătea un vânt năprasnic, împreună cu bulibaşa şi alţi doi lăieţi, Trifu scoase puşca din groapa de sub căruţă, unde o ascunsese, şi plecară să vâneze ceva. Un copil spusese la ai lui că pe lunca râului, când s-a întors din sat de la cerşit, văzuse două căprioare care scormoneau prin tufele de scaieţi. Tatăl copilului era al treilea ţigan în echipă. Au bântuit o zi întreagă, dar până la urmă n-au îngheţat degeaba. La întoarcere, când se înserase, le-au ieşit înainte două ciute. Pe una, de la mare distanţă a împuşcat-o. Cealaltă a zbughit-o în salturi. Trifu ştia să ochească fără greş şi fusese lăudat de comandantul lui de pluton, când au tras pentru antrenament în poligon. În ciută nu trăsese decât un glonţ şi-i mai rămăseseră încă 99. Nu erau multe pentru nevoile lor, dar se încurajă cu gândul că poate or mai găsi alte cartușe pe câmp, din cele pierdute de soldaţi în luptele purtate pe acolo. Să se ia zăpada şi o să caute pe unde au trecut şi s-au dus lupte. Doamne ajută! a zis bulibaşa, fericit că au ce pune în tingire de Crăciun. Cât o ajunge de fiecare, dar… măcar să guste toţi! Vânatul era un ţap căruia îi căzuseră coarnele, era mare, dar şi supuşii săi erau mulţi şi flămânzi. Ca pierderea să fie cât mai mică, ţapul a fost pârlit, nu jupuit. În şatră a mirosit a Crăciun, chiar dacă, în loc de porc, s-a pârlit un ţap sălbatic. Cu ce-au mai primit cerşind şi muncind pe la locuitorii de prin satele abandonate de trupe, au mai adunat de-ale gurii, să-şi astâmpere foamea. S-au dus la colhoz, unde rămăseseră numai femeile şi bătrânii neputincioşi, bărbaţii tineri fiind trimişi pe front, şi, numai pentru mâncare, s-au apucat să le repare acoperişurile la case, magaziile şi grajdurile lovite de schijele proiectilelor. Ascuţiseră fiarele plugurilor, strânseseră şinele roţilor de la căruţe, să fie bune la primăvară, potcoviseră caii cu potcoave cu colţi pentru gheaţă, caii care mai scăpaseră nerechiziţionaţi, reparară hamurile, toată munca în schimbul a câte unui căpeţ de făină pentru mămăligă. În acea iarnă cumplită, aşezată pe câmpia nesfârşită dintre Nistru şi Bug, ca să nu moară de foame, animalele sălbatice ce au scăpat din vâltoarea luptelor între trupe au fost vânate fără alegere. Un cal abandonat de trupele în trecere, un câine rătăcit, iepurii, căprioarele, chiar şi vulpile ieşite în cale au fost împuşcate sau prinse, fierte sau fripte şi mâncate. Trifu, cu arma lui Mausser, împuşca de la distanţă tot ce-i ieşea în cale, spre nefericirea animalelor şi bucuria şatrei unde stătea. În Transnistria era foamete mare! Mulţi au mai murit de foame şi de boli!
I.C. Gociu
