Însemnări la recitire – „Masca de cerneală” a lui George Drăghescu

382

În Antichitatea greacă, actorul îşi punea masca pentru că, în mândria lui de mesager al zeilor şi al artiştilor (aceştia fiind consideraţi un fel de preoţi ai Templului Celor nouă muze, numit Museion), voia să fie identificat de public după voce, nu după chip.

George Drăghescu procedează întocmai, disimulându-şi vina de a fi un intelectual de rasă al Urbei de pe Jiul de Sus, adică, altfel spus, un edificator prin excelenţă întru Spirit, dar modest, căci aşa e frumos.
Dar suntem atenţionaţi sublim-tragic: e o mască de cerneală; de cuvinte scrise cu mirările actorului-poet şi ale poetului-actor care se încumetă să-i antologheze, de data aceasta, pe prozatorii-actori şi actorii-prozatori, în postură de creatori de universuri imaginare şi imaginante.
Întrebându-se de ce oare or fi vrut actorii să fie şi memorialişti, naratori, ficţionalişti, jurnalişti, filosofi, eseişti, cronicari de teatru, George Drăghescu sesizează prompt, translucid: adunate la un loc, o seamă de texte (vorba lui Neculce, Întâiul, din branşa culegătorilor de legende vii, încă în circulaţie la vremea respectivă) de-ale colegilor săi mai cunoscuţi, unii nişte «monştrii sacri» ai scenei şi/sau ai ecranului/, ne revelează o metapoetică integralistă, o metaestetică autoreferenţială şi (nu-mi reprimă remarca, întrucât e realmente evenimenţial motivată) transferenţială (e vorba – iată, mă şi/şi vă/ explic – de a proiecta referentul într-un orizont al Scriiturii Transcendente).
Ca să mă întorc în cotidianul de azi, buimac, surd la glasul artiştilor, al creatorilor din toate domeniile, populat cu fel de fel de indivizi rapaci, perverşi, semidocţi, dar, vai nouă, cocoţaţi pe funcţii importante în Politică, în Stat, în Republică, doresc să închei cu încă o adnotare: destinul fiinţei umane se poate salva din /de la nimicnicie, din/ de la futilitatea derizorie, din marasmul indecent al egoismului feroce şi al interesului meschin, doar prin calitatea propriului suflet repotenţat axiologic şi epistemologic, etic şi fenomenologic.
Volumul „Masca de cerneală” e un autoexigent gest de autocunoaştere, dar şi de respect pentru valorile autentice, întemeiate, ci nu conjuncturale, care apar pe sticlele televizoarelor şi te năucesc prin frivolitate, prostie ori, mai rău, prin demagogie şi sfidătoare sfruntare a bunului-simţ comun şi individual şi al legilor Minimei Moralia.
Fie şi numai în virtutea acestui argument, îl felicit pe George Drăghescu, căci, incontestabil, demersul său are anvergură naţională. Gorjul merită asemenea îndrăzneţe ieşiri din Cetate, iar cârtitorilor le replic imperturbabil: avem printre noi poeţi impetuoşi, romancieri prodigioşi, pictori remarcabili, actori devotaţi, toţi dăruiţi cu har (adică vocaţie), sculptori inventivi, muzicieni sensibili, cercetători aplicaţi, doctori în diverse ştiinţe, precizez, neplagiatori (căci pe plagiatori, asemenea lui Platon, îi esclud, îi trimit în extramuros), arhitecţi realişti şi suficient de fantezişti încât să ne conducă în viitorul imediat, şi, deloc în ultimul rând, conducători de instituţii care-şi sfinţesc locul.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here