Mergeam într-o zi pe strada Ponoare. Mai la margine de oraş. Cu Andrei, copil crescut la leagănul de copii. Acum om în toată firea. Şi cu familie. Şi deodată numai îl aud „sărut mâna domnule doctor”. La poartă un om mai în vârstă şi cu părul alb. Distins domn. Împăcat cu sine însuşi. Să trăieşti, măi Andrei, veni răspunsul.
N-ai mai trecut pe la mine Domnule doctor, zice Andrei, n-am putut. Acum se întâmplă ca am drum pe aici… Dar vremurile, vedeţi Dumneavoastră… Da, vremurile n-au fost niciodată îngăduitoare cu noi. Mai ales cu noi românii. Dar ne merităm soarta. De unde îl cunoşti pe domnul doctor, zic. E o poveste zice: „Eram la leagănul de copii. După ce mi-a murit şi bietul tata, Dumnezeu să-l ierte, am ajuns la leagănul de copii. Aveam 10 ani şi nu prea eram dus la biserică. Babă frumoasă şi copil cuminte… Iar eu… Până a muri tata, toată lumea era a mea. Liber ca păsările cerului. Toate dealurile erau ale mele, toate râurile… Dar cel mai mult iubeam cireşii. Pe la 8 ani cunoşteam toţi cireşii din sat; care se coace primul, care are cireşe galbene, care negre, care amare de dulceaţă. Că tanty Speranţa avea unul galben şi cu cireşele mari, că eram în stare să dorm sub el numai să fiu eu primul care le gustă. Dealul era plin de cireşi, iar eu, în fiecare zi eram la cules. Îmi făcusem un coş rotund, din coajă de plop, ca un cilindru, îi pusesem fund şi toartă şi culegeam cireşele în el. Cam 3 kg de cireşe. Erau şi unii care nu ne lăsau să culegem cireşele. Dar noi ne adunam câte 2-3 şi ne urcam în cireş. Şi începeam să culegem. În graba noastră mai rupeam şi crengi, că mulţi vecini se supărau şi mă spuneau lui tata. Tata ca tata, mai cu binişorul, mai cu biserici… A doua zi o luam de la capăt… Câte doi-trei în cireş, venea stăpânul, noi uşor către poale, cât mai răsfiraţi, şi la un semn, jos… prinde iepurii… După moartea lui tata, m-a dus un unchi la leagănul de copii. Cu mine am luat şi năravurile… Într-o primăvară, cum aveam liber de la şcoală, era duminică, am plecat prin oraş. Şi, pe uliţa Ponoare, minune… Cireşul se îmbrăcase în flori de un alb imaculat, că nu ştiam de-s flori sau promoroacă. Şi eu m-am aşezat pe banca de la poartă şi priveam extaziat. Doamne ce eşti în stare să faci dintr-un biet cireş?!… Şi aici la oraş… Numai la noi, la ţară mai văzusem o asemenea minunăţie… Şi mi s-au trezit toate amintirile… Am aşteptat mult să se coacă… Nişte cireşe mari, negre… Am luat cu mine vreo trei colegi, şi până să se gândească ei mai bine şi eram în vârful cireşului! Culegeam şi mâncam, mâncam şi culegeam. Şi iar culegeam, şi iar mâncam, şi mai băgam şi în sân. Pe la un timp îl vedem pe stăpân în pridvor. Stătea pe un scaun şi privea la noi, atent noi pe el… Şi la un moment s-a sculat de pe scaun… Noi jos. Eu am căzut cu piciorul într-un cui… Cum să mai fug… Stam jos şi scânceam. Doctorul a venit la mine… Eram palid… Ce s-a întâmplat, mi-a zis?!… I-am arătat piciorul… Mi-a scos cuiul din picior şi m-a luat în casă… Două luni m-a ţinut la el… Şi după ce m-am vindecat, m-a îngrijit ca pe copiii lui… A fost cea mai frumoasă vacanţă de vară…”Sărut mâna domnule doctor am zis şi eu, în sinea mea, merita.
Ion Căpruciu
* Povestirea de faţă face parte din volumul “Amintiri din Casa Amintirilor”, al scriitorului Ion Căpruciu, carte în parte publicată în Gorjeanul şi aflată în curs de apariţie(I.Predo)
