Hora satului se face în toate anotimpurile anului, cu ocazia sărbătorilor religioase, a botezelor, rătezelor, nunţilor, bâlciurilor, a serbărilor în cinstea unui eveniment istoric etc., fiind un prilej de cunoaştere între tineri sau bătrâni, de distracţie şi voie bună.
Vorbind despre fenomenul horal, Romulus Vulcănescu afirmă că hora este un factor de permanenţă al culturii române şi a evaluat din preistorie până în zilele noastre. Lăutarii din Piscoiu, de pe Amărăzuia, care cântau la horă, erau păstrătorii cântecelor din partea locului. Multe din acestea, nefiind înregistrate, au dispărut odată cu ei.
În anul 1970, am cules informaţii despre lăutari şi cântecele lor , despre strigăturile (peste 50 de texte) de la horă de la Ion Ivaşcu, Constantin Bălă, Ecaterina Chişamera, Constantin Codreş, Dumitru Andrei, Maria Sinescu, Ioan Andrei, Dumitru Budulan etc. Folclorul gorjenesc local era reprezentativ prin melodiile de petrecere, hăulite, cântece de nuntă sau jocuri ca Sârba, Alunelul, Brâul, Resteul, Ungurica, Crăiţele, Jianca, Bordeiaşul, Frunza, Sălcioara, Troaca, Ţambalul, Popoveanca, Ariciul, Vulpea, Hora de mână etc., jocuri populare cu strigături la care lua parte toată suflarea satului, care, din păcate, unele, au dispărut, în localitate jucându-se astăzi numai Sârba, Hora de mână etc., cântate la orgă pentru că formaţiile tradiţionale de lăutari au dispărut din cauza taxelor mari impuse şi a sărăciei.
În aceste jocuri găsim atributele sufleteşti ale olteanului: expansivitatea fermă, voioşia zgomotoasă, inventivitatea, agerimea, optimismul aprins, şiretenia. La horă, în satele Piscoiu şi Popeşti, cântau lăutari cunoscuţi: formaţia lui Bibilică (cânta la clarinet şi vioară, la vuvă cântând Nicolae Bleoanţă); Ilie Bărbuţ (1910-1985) zis“Guşui”, care cânta din vioară şi din gură pe la hore şi hramurile bisericii; violonistul Barbu Gruia (venit de la Măru) cânta cu Elena Belgun (n.1928), numită ”Leana Biii”, chitaristă şi guristă.
Din repertoriul acesteia rămân neuitate cântecele ”Foaie verde flori mărunte”, ”Di, di, di, murgule, di !” , ”Şarpe, şarpe de dudău” ş.a. Nicolae Sinescu (1924-1987) cânta la chitară cu vioristul Gheorghe al lui Spirache din Hălăngeşti şi Ion Cercel (ţambal), la horă acasă la Dumitru Caragescu.
Renumită a fost şi formaţia din Popeşti, condusă de Constantin Belgun, zis “Vidu” (1899-1981).
Acesta cânta din vioară şi din clarinet împreună cu fratele său Ion Belgun, zis “Nele” (1908-1983), un virtuos al viorii şi un neîntrecut meseriaş în repararea armelor, a maşinilor de cusut, a bricegelor etc.
Nele a învăţat melodiile de la familia Budilică, formaţie alcătuită din Constantin Budilică, zis “Moş Din” (1880-1970), care cânta la clarinet, din Gheorghe Budilică (1911-1981), care cânta din gură şi din vioară şi din Elisabeta Budilică, care cânta din gură.
Din formaţie mai făcea parte Constantin Bobulete (1902-1981), zis “Dodin”, care cânta din ţambal şi vioară, iar Dumitru Belgun, zis “Mitrache”, cânta la bas şi chitară. Ion G. Belgun (1898-1976), zis ”Nenea ăl mare” cânta din fluier, iar din vuvă îi delecta pe ascultători cu strigături Ion Vuvaru, zis “Cantu” din Obârşia.
Strigătura reprezintă o stare sufletească de moment, cu nuanţă satirică sau admirativă, este spontană şi trăită intens de colectivitatea locală.
Tinerii care mergeau la horă în opinci strigau „ Nu te uita la opinci / Că te fac să le mănânci !”, iar celor care nu stăpâneau jocul – „Sus, sus, picioare moi / Că dă dracul peste voi !”sau „Joacă surda şi cu mutul / De se dărâmă pământul”.
Cei din urmă răspundeau „ Nu te uita că joc rău / C-aşa joacă neamul meu / Că dac-ar fi ştiut mai bine / M-ar fi învăţat şi pe mine”.
Fetelor leneşe cărora le place mai mult jocul li se strigă „Azi la joc, mâine la joc / Mălaiul de joi în foc”.
Ironic, flăcăii introduc şi pisica „Bătui mâţa cu vătraiul / De ce nu-mi scoase mălaiul / O bătui de-o omorâi / De ce nu-mi fierse făsui. / O bătui şi peste coadă / De ce nu-mi prăji şi varză”.
Sunt şi strigături cu dialog în care mama îşi cheamă fiica la muncă „ – Hai, copilă, la ogor ! /- Ba, mamă, ochii mă dor / – Hai, copilă, la jucat !/ – Stai, mamă, c-acuş mă gat !”.
Ironică este şi strigătura adresată fetelor necinstite „Nu mă bate, maică, bate / C-am şezut mai mult pe spate ! / De-auzeai cum se ruga / Ai fi stat şi dumneata”.
Fetelor care nu sunt frumoase li se strigă „ Mândro, de urâtul tău / Nu mai plouă Dumnezeu / Când dă câte-o picătură / Vine vântul şi mi-o fură”.
La fetele atrăgătoare, farmecul fizic este asociat cu ironia „Măriţă, de dragul tău, / M-aş băga la tatăl tău / Ziua să spăl vasele / Noaptea să-ţi moi oasele”.
La nuntă se joacă, seara, cămaşa soacrei „Soacră, soacră, nu juca / că cămaşa nu-i a ta !/ I-a unuia di colea / Azi ţi-o dă, mâine ţi-o ia / Şi rămâi cu treanţa ta / Care-a fătat mâţa-n ea”
La jocul Brâul este o strigătură care pare că mişcă paşii jucătorilor „Tot pe loc, pe loc / Să răsară busuioc / Busuioc cu frunza grasă / Să-l dau la mândra frumoasă”.
Atunci când în horă sunt prinse multe fete şi joacă „pe-un picior”, flăcăii strigă „Trageţi hora mai la vale !/ Sus buricul, domnişoare!”.
La jocul Crăiţele lua parte şi preotul satului, iar tinerii strigau „Să jucăm Crăiţele / Pupa-ne-ar părintele!”.
La Jiancă, Constantin Codreş, Dumitru Andrei, Dumitru Popescu, după ce fata era „adusă de la Galaţi”, comandau „Frunzuliţă doi baboi / Şi la dreapta câte doi !/ Frunzuliţă şi-o lalea / Şi la stânga tot aşa !”.
Când jucătorii se desprind de mâini, bat din palme şi strigă „Două fire, două paie / Ia Jianca la bătaie !”, apoi joacă câte un băiat şi o fată strigând „Şi iar verde baraboi / Şi la stânga câte doi / Şi la dreapta tot aşa / Na, na, na, Jianca mea”
La Hora iute, în toiul jocului, se strigă „I-auzi una, / I-auzi două, / I-auzi trei, / I-auzi patru !”. Începe apoi ducerea horei înainte, în acordul muzicii, iar strigăturile se reiau .
Când sătenii merg cu vitele la păscut pe câmp, se strigă şi se „dă chiot”, iar un băiat strigă „Uă lele după coastă / Cu opincile de broască / Ale mele de broscoi / Să ne-mpreunăm amândoi !”.
Prin arta lor concisă, strigăturile de la horele din Piscoiu, chiar dacă s-au dus în altă lume cei care le ziceau, astăzi fiind puţini care le folosesc sau îşi aduc aminte de ele, au numeroase funcţii în comunitatea locală.
Ele sunt legate de spiritul oamenilor din sat şi izvorăsc din plăcerea lor de a se bucura de viaţă.
Avem speranţa că, reînnoindu-se mereu, strigăturile şi jocurile de care s-au bucurat moşii şi strămoşii noştri vor dăinui peste veacuri, iar instituţiile de cultură vor contribui la păstrarea şi valorificarea lor.
Profesor Gheorghe Sinescu
